Atunci când mințim, este posibil să imităm involuntar mișcările persoanei cu care vorbim, iar acest comportament poate deveni mai pronunțat pe măsură ce minciuna este mai dificil de susținut. Aceasta este concluzia unei cercetări publicate în revista Royal Society Open Science, care a investigat legătura dintre minciună, efortul cognitiv și coordonarea gesturilor în timpul conversațiilor.
Descoperirea oferă o perspectivă interesantă asupra limbajului corpului, dar nu înseamnă că putem identifica sigur o persoană care minte urmărind dacă ne copiază gesturile. Imitarea mișcărilor apare și în interacțiuni sincere, iar cercetătorii au analizat schimbări subtile, detectate prin senzori specializați, care nu sunt neapărat vizibile cu ochiul liber.
Cum se schimbă limbajul corpului când mințim
În timpul unei conversații, gesturile celor doi interlocutori se pot influența reciproc. Uneori, oamenii își modifică poziția corpului, își mișcă mâinile sau își înclină capul într-un mod asemănător cu persoana din fața lor, fără să urmărească în mod deliberat acest lucru.
Acest fenomen este cunoscut în psihologie drept coordonare nonverbală. Atunci când mișcările sunt asemănătoare ca formă și apar într-o succesiune temporală apropiată, comportamentul poate fi descris și prin termenul de mimetism nonverbal.
Coordonarea corporală este întâlnită în interacțiunile obișnuite și poate contribui la desfășurarea firească a dialogului. Prin urmare, simplul fapt că două persoane fac gesturi asemănătoare nu indică minciuna, manipularea sau intenția de a ascunde informații.
Cercetătorii au încercat să afle dacă acest comportament se modifică atunci când unul dintre interlocutori trebuie să ascundă adevărul sau să inventeze o relatare. Rezultatele au sugerat că dificultatea minciunii poate influența gradul de coordonare dintre participanți.
Studiul Erasmus University Rotterdam: de ce oamenii care mint pot imita gesturile interlocutorului
O echipă de cercetători condusă de Sophie van der Zee, de la Erasmus University Rotterdam, a investigat relația dintre minciună și sincronizarea mișcărilor în timpul unui interviu. Studiul, intitulat „A liar and a copycat: nonverbal coordination increases with lie difficulty”, a fost publicat în ianuarie 2021 în revista Royal Society Open Science.
La cercetare au participat și specialiști afiliați Lancaster University, University of Twente și The Open University. Echipa a urmărit modul în care se modifică mișcările corpului atunci când o persoană spune adevărul, ascunde o informație sau construiește o poveste falsă.
Autorii au pornit de la ideea că minciuna nu este un comportament individual izolat, ci are loc într-o interacțiune socială. Persoana care minte trebuie să urmărească întrebările, reacțiile și gesturile interlocutorului, în timp ce încearcă să își mențină relatarea coerentă.
În loc să analizeze numai gesturile persoanei intervievate, cercetătorii au examinat mișcările ambilor participanți. Această abordare le-a permis să măsoare coordonarea dintre interlocutori și să investigheze dacă ea se modifică odată cu dificultatea sarcinii.
Cum a fost organizat experimentul cu puzzle-ul de lemn
În primul experiment au fost recrutați 98 de studenți de sex masculin de la Lancaster University, dintre care 49 au avut rolul persoanelor intervievate, iar ceilalți au fost intervievatori. Participanții au fost împărțiți în perechi pentru a permite înregistrarea și compararea mișcărilor în timpul dialogului.
Una dintre sarcinile pregătitoare implica rezolvarea unui puzzle de lemn într-un interval de cinci minute. Timpul era suficient de scurt pentru a crea presiune, iar experimentatoarea le sugera participanților că alte persoane reușiseră să termine sarcina fără dificultate.
În cameră era lăsată intenționat soluția puzzle-ului, într-un loc unde putea fi găsită. Un colaborator al echipei, care se prezenta drept participant, descoperea instrucțiunile și îl încuraja pe student să le folosească pentru a rezolva problema.
Ulterior, experimentatoarea revenea și întreba dacă fusese utilizată soluția. După ce afla ce se întâmplase, explica faptul că nu considera situația o problemă pentru experiment, dar îi cerea participantului să nu menționeze folosirea instrucțiunilor în interviul ulterior, invocând posibilitatea ca superiorul său să o mustre.
În acest fel, cercetătorii au creat o situație controlată în care participanții trebuiau să ascundă o informație adevărată. Scenariul permitea investigarea unei forme relativ simple de minciună, diferită de inventarea completă a unei experiențe.
Ce alte situații au fost folosite pentru a compara adevărul și minciuna
Experimentul nu s-a limitat la puzzle-ul de lemn. Participanții au avut și o conversație informală despre care urmau să relateze sincer, precum și o sarcină care presupunea inventarea unei experiențe legate de jocul Cluedo.
În cazul jocului Cluedo, persoanele intervievate trebuiau să pretindă că participaseră la o partidă care, în realitate, nu avusese loc pentru ele. Cercetătorii le ofereau anumite informații pentru pregătirea poveștii, apoi le cereau să convingă intervievatorul că experiența fusese reală.
Unele persoane relatau evenimentele în ordine cronologică, în timp ce altele trebuiau să le prezinte în ordine inversă. Această ultimă condiție era considerată mai dificilă deoarece solicita un efort suplimentar de organizare a informațiilor și de menținere a coerenței.
Au rezultat astfel patru situații de comparație: o relatare adevărată, ascunderea unei informații, inventarea unei experiențe și prezentarea unei experiențe inventate în ordine inversă. Prin aceste condiții, cercetătorii au urmărit dacă dificultatea minciunii se reflectă în modul în care se coordonează mișcările interlocutorilor.
Cum au fost măsurate gesturile participanților
Pentru înregistrarea mișcărilor, cercetătorii au utilizat dispozitive wireless care includeau accelerometre și giroscoape. Senzorii au fost fixați pe cap, torace și ambele încheieturi ale participanților, astfel încât să poată fi analizate mișcările în timpul interviurilor.
Dispozitivele transmiteau date despre mișcare, iar acestea erau comparate cu ajutorul unor metode informatice. Analiza urmărea gradul de asemănare și sincronizare dintre mișcările persoanei intervievate și cele ale intervievatorului, inclusiv atunci când existau mici decalaje de timp.
Tehnologia era importantă deoarece coordonarea nonverbală poate fi foarte subtilă. Mișcările asemănătoare nu apar neapărat în același moment și pot fi dificil de remarcat prin simpla observare a unei conversații.
După eliminarea unor înregistrări incomplete, pentru prima analiză au rămas 43 de perechi. Cercetătorii au realizat și un al doilea experiment, pentru a examina dacă rezultatele se mențin atunci când atenția participanților este orientată diferit către comportamentul verbal sau nonverbal al interlocutorului.
Ce au descoperit cercetătorii despre imitarea gesturilor în timpul minciunii
Rezultatele au arătat că gradul de coordonare nonverbală dintre interlocutori creștea odată cu dificultatea minciunii. În comparație cu relatările sincere, condițiile care necesitau ascunderea informațiilor sau inventarea unor povești solicitau un efort cognitiv mai mare și erau asociate cu o sincronizare mai pronunțată a mișcărilor.
Asocierea a fost identificată în ambele experimente. Mai mult, ea nu a fost explicată prin nivelul de suspiciune al intervievatorului sau prin faptul că persoana intervievată își concentra atenția în mod deliberat asupra gesturilor celuilalt.
Cu cât minciuna era mai dificilă, cu atât mișcările celor doi interlocutori tindeau să fie mai coordonate. Cercetătorii au interpretat acest rezultat ca fiind compatibil cu ideea că suprasolicitarea cognitivă poate favoriza comportamente automate, inclusiv imitarea mișcărilor observate.
Totuși, studiul nu demonstrează că fiecare persoană care minte copiază în mod vizibil gesturile interlocutorului. Rezultatele se referă la diferențe măsurate experimental, în condiții controlate, și nu constituie o regulă sigură pentru conversațiile cotidiene.
De ce minciuna poate necesita mai mult efort mental decât adevărul
Atunci când relatează o experiență reală, o persoană se poate baza pe informațiile pe care și le amintește, chiar dacă memoria nu este perfectă. În schimb, construirea unei relatări false poate presupune inventarea unor detalii, păstrarea lor în memorie și evitarea contradicțiilor.
Persoana care minte poate încerca simultan să urmărească reacțiile interlocutorului și să decidă ce informații să dezvăluie sau să ascundă. Toate aceste procese solicită atenția, memoria de lucru și controlul executiv.
În psihologia cognitivă, această solicitare este descrisă prin termenul de încărcare cognitivă. El se referă la resursele mentale necesare pentru desfășurarea unei sarcini, mai ales atunci când trebuie coordonate mai multe activități simultan.
Nu toate minciunile sunt însă mai dificile decât orice relatare sinceră. Unele pot fi simple sau repetate, iar descrierea unor experiențe reale, complexe ori emoționale poate necesita la rândul ei un efort cognitiv considerabil.
De ce suprasolicitarea cognitivă poate favoriza imitarea automată a mișcărilor
O explicație propusă de cercetători este că persoanele folosesc comportamente mai automate atunci când o sarcină le solicită intens resursele mentale. Coordonarea spontană cu mișcările interlocutorului poate necesita mai puțin control deliberat decât menținerea continuă a unui comportament corporal diferit.
Astfel, o persoană preocupată să păstreze coerența unei minciuni ar putea acorda mai puțină atenție modului în care își controlează gesturile. În aceste condiții, sincronizarea cu mișcările observate la celălalt poate deveni mai pronunțată.
Acest model explicativ este compatibil cu rezultatele studiului, dar nu reprezintă o demonstrație definitivă a mecanismului. Cercetarea a măsurat coordonarea mișcărilor, nu cantitatea exactă de resurse cognitive utilizate în fiecare moment al conversației.
În plus, imitarea nonverbală poate apărea și în situații în care nu există minciună. Ea poate fi asociată cu desfășurarea obișnuită a interacțiunilor sociale, motiv pentru care nu trebuie interpretată separat de context.
Poate fi controlat voluntar limbajul corpului atunci când mințim?
Oamenii pot încerca să își controleze gesturile atunci când doresc să producă o anumită impresie. O persoană care minte poate încerca să mențină contactul vizual, să adopte o postură calmă sau să evite mișcările pe care le consideră suspecte.
Totuși, controlul deliberat al comportamentului presupune atenție și efort. Atunci când trebuie urmărite simultan mai multe aspecte ale conversației, unele procese automate pot deveni mai greu de monitorizat.
Studiul coordonat de Sophie van der Zee sugerează că sincronizarea corporală poate reflecta asemenea procese automate. Rezultatele nu demonstrează însă că mimetismul nonverbal este complet imposibil de controlat sau că persoanele care mint nu își pot modifica voluntar comportamentul.
Această distincție este importantă deoarece nu există un tipar corporal unic și inevitabil al minciunii. Comportamentul observabil poate varia în funcție de persoană, situație, nivelul de familiaritate dintre interlocutori și complexitatea relatării.
Putem recunoaște o persoană care minte după limbajul corpului?
Nu există dovezi suficiente pentru a afirma că un singur gest poate identifica în mod sigur o minciună. Evitarea privirii, atingerea feței, mișcările mâinilor sau schimbarea poziției corpului pot avea numeroase explicații, inclusiv emoția, oboseala ori particularitățile individuale.
În mod asemănător, sincronizarea mișcărilor dintre doi interlocutori nu dovedește că unul dintre ei ascunde adevărul. Cercetătorii au observat diferențe între condițiile experimentale, dar metoda nu stabilește automat cine minte într-o conversație reală.
Un aspect esențial este că măsurarea coordonării presupune analizarea comportamentului ambelor persoane. Dacă mișcările devin asemănătoare, această observație nu permite identificarea sigură a celui care inițiază coordonarea și nici stabilirea veridicității afirmațiilor.
Interpretarea limbajului corpului trebuie realizată cu prudență, iar gesturile nu ar trebui folosite ca dovezi suficiente pentru a acuza pe cineva de minciună. Evaluarea informațiilor, verificarea faptelor și clarificarea eventualelor contradicții sunt mai relevante decât atribuirea unei semnificații fixe unui comportament izolat.
Ce limite are studiul despre imitarea gesturilor
Primul experiment a inclus numai studenți de sex masculin, iar acest lucru limitează posibilitatea generalizării rezultatelor la întreaga populație. În plus, participanții au fost plasați în situații experimentale concepute pentru a genera forme de minciună cu niveluri diferite de dificultate.
Condițiile create în laborator nu reproduc toate caracteristicile unor conversații reale, în care consecințele unei minciuni pot varia considerabil. Interviurile judiciare, relațiile personale și discuțiile profesionale implică adesea motivații, emoții și riscuri diferite.
Studiul a identificat asocieri între dificultatea minciunii și coordonarea nonverbală, dar nu a validat un instrument individual de detectare a persoanelor nesincere. Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a stabili cât de stabile sunt aceste efecte în contexte diferite și dacă au o utilitate practică în evaluarea declarațiilor.
Poate fi folosită sincronizarea corporală în anchetele judiciare?
Autorii cercetării au discutat posibilitatea ca analiza automată a coordonării mișcărilor să contribuie, în viitor, la dezvoltarea unor metode de studiere a comportamentului în interviuri. O asemenea direcție ar putea oferi informații despre felul în care solicitarea cognitivă modifică interacțiunile nonverbale.
Totuși, diferențele observate într-un experiment nu sunt suficiente pentru utilizarea metodei drept detector de minciuni în anchete. Pentru o asemenea aplicație ar fi necesare studii de validare care să evalueze acuratețea, rata erorilor și influența factorilor individuali sau contextuali.
O problemă importantă este că sincronizarea poate exista și între persoane sincere. În plus, metoda evidențiază asemănarea mișcărilor, nu oferă o probă directă despre adevărul sau falsitatea unei declarații.
Din aceste motive, rezultatele trebuie privite ca o contribuție la cercetarea comunicării nonverbale și a minciunii, nu ca o tehnologie pregătită să stabilească vinovăția sau credibilitatea unei persoane.
De ce imitarea gesturilor nu înseamnă automat manipulare
Mimetismul nonverbal face parte din numeroase interacțiuni sociale și poate apărea fără intenții ascunse. Două persoane care discută relaxat pot adopta poziții similare sau își pot coordona spontan mișcările, fără să observe acest lucru.
În relațiile cotidiene, asemenea comportamente pot contribui la fluiditatea conversației și la adaptarea reciprocă dintre interlocutori. Ele nu trebuie interpretate automat ca forme de manipulare sau ca dovezi că una dintre persoane încearcă să obțină un avantaj.
În cazul minciunii, cercetătorii au investigat tocmai posibilitatea ca procesele automate să devină mai evidente atunci când persoana este solicitată cognitiv. Aceasta nu schimbă însă faptul că același tip general de coordonare poate fi întâlnit și în comunicarea sinceră.
De ce este dificil să descoperim o minciună doar din gesturi
Comportamentul uman este influențat de mai mulți factori simultan. Un interlocutor poate părea tensionat deoarece se teme că nu va fi crezut, chiar dacă spune adevărul, în timp ce o persoană care minte poate avea o atitudine calmă.
În plus, oamenii diferă în privința expresivității, a contactului vizual, a mișcărilor și a modului în care reacționează la situații sociale solicitante. Interpretarea acestor diferențe ca dovezi ale nesincerității poate conduce la concluzii greșite.
Descoperirea privind coordonarea corporală arată că relația dintre minciună și comportamentul nonverbal poate fi mai subtilă decât presupunem. Pentru a înțelege un dialog, este necesară examinarea interacțiunii dintre persoane, nu doar identificarea unor gesturi considerate suspecte.
Studiul poate fi consultat integral în publicația științifică despre coordonarea nonverbală și dificultatea minciunii, unde sunt prezentate cele două experimente și metodele de analiză a mișcărilor.
Ce ne învață cercetarea despre minciună și comportamentul nonverbal
Cercetarea coordonată de Sophie van der Zee sugerează că minciunile mai dificile pot fi însoțite de o coordonare mai pronunțată a mișcărilor dintre interlocutori. O posibilă explicație este că efortul necesar pentru construirea și menținerea unei relatări false lasă mai puține resurse disponibile pentru controlul deliberat al comportamentului.
Rezultatele contribuie la înțelegerea relației dintre procesele cognitive și comunicarea nonverbală, dar nu oferă un test sigur pentru descoperirea minciunilor. Imitarea gesturilor poate apărea și în conversații sincere, iar asemănarea mișcărilor nu arată automat cine ascunde adevărul.
Atunci când încercăm să înțelegem dacă cineva este sincer, gesturile pot oferi informații despre desfășurarea interacțiunii, dar nu reprezintă dovezi suficiente pentru stabilirea adevărului. Cercetarea arată cât de complex este comportamentul nonverbal și de ce interpretările simpliste ale limbajului corpului pot fi înșelătoare.
Leave a Reply