Cum să vorbești cu copiii despre sănătatea mintală (fără să îi sperii). Sănătatea mintală în familie: Cum să discuți deschis cu copiii tăi despre emoții.

Ani la rând, am fost învățați să vorbim cu copiii despre igiena dentară, despre tratarea juliturilor sau despre cum să gestionăm febra. Însă, subiecte precum frica, rușinea, anxietatea, tristețea sau singurătatea au rămas adesea în plan secund, ca și cum viața emoțională ar fi ceva ce se reglează de la sine. Astăzi, știm că nu este deloc așa. Psihoterapeuta Camilla Stellato ne explică de ce educația emoțională este la fel de importantă ca orice altă lecție din dezvoltarea unui copil.

Să vorbești despre sănătatea mintală nu mai este un tabu, ci ar trebui să devină o practică zilnică, la fel de firească precum învățarea utilizării tacâmurilor.

Când începem să vorbim despre emoții?

Marea dilemă a părinților este vârsta potrivită. Răspunsul este simplu: „De la bun început”. Copiii experimentează emoții încă de la naștere, iar a-i învăța să recunoască ceea ce simt face parte din procesul lor de creștere. Nu sunt necesare discursuri complexe. O simplă observație, precum „Văd că ești trist” sau „Ai fost speriat”, ajută enorm la construirea alfabetizării emoționale.

Deși societatea a făcut pași mari în normalizarea sănătății mintale, stigma încă persistă. Avem tendința să tratăm suferința psihologică diferit față de cea fizică, cerându-le copiilor (și nouă înșine) să „reacționeze” sau să „se adune”. Pentru a schimba acest tipar, este esențial să practicăm comunicarea clară a nevoilor emoționale, atât pentru noi, cât și pentru cei mici.

Cum explicăm emoțiile dificile?

Primul pas este renunțarea la etichetarea emoțiilor ca fiind „bune” sau „rele”. Toate au o funcție. Anxietatea poate fi descrisă ca o „alarmă a corpului care sună prea tare când nu există un pericol real”, iar tristețea este ceea ce simțim când pierdem ceva important. Evitarea acestor discuții sau utilizarea unor fraze precum „nu ai de ce să fii trist” învață copilul că anumite sentimente sunt greșite sau trebuie ascunse.

Copiii învață despre sănătatea mintală observându-ne pe noi. Dacă un părinte își recunoaște stresul și alege să ia o pauză pentru a se calma, copilul înțelege că emoțiile pot fi gestionate. Dacă părintele neagă suferința, copilul învață să o ascundă.

Când părintele suferă: Cum explicăm situația?

Copiii sunt ca niște „barometre” emoționale; ei simt când ceva nu este în regulă, chiar dacă nu înțeleg termenul de „depresie” sau „anxietate”. Dacă nu le explicăm, ei tind să creadă că ei sunt cauza sau că trebuie să „repare” adultul. Este important să fim sinceri, adaptând mesajul la vârsta lor: „Mama trece printr-o perioadă în care se simte foarte obosită și lucrează la asta pentru a se face bine”. Ei trebuie să știe că nu este vina lor și că există specialiști care se ocupă de sănătatea adultului.

Semnale de alarmă pe care să nu le ignorăm

Uneori, suferința psihică a unui copil nu este dramatică, ci tăcută. Schimbările de somn sau apetit, retragerea socială, iritabilitatea sau durerile fizice inexplicabile (cum ar fi durerile de burtă) pot fi semnale. Dacă aceste comportamente persistă și interferează cu școala sau joaca, este recomandat să căutăm ajutor.

A merge la psiholog nu înseamnă că părintele a eșuat. Înseamnă că familia caută instrumente pentru a depăși un moment dificil. Este un semn de putere și grijă, nu de neputință.

Dacă simți că familia ta trece printr-o perioadă solicitantă sau observi schimbări îngrijorătoare în comportamentul copilului tău, suntem aici să vă sprijinim. Site-ul nostru oferă posibilitatea de a contacta un psiholog pentru sesiuni de terapie, iar pentru mai multe detalii vă rugăm să ne contactați prin formularul de contact disponibil pe pagina noastră de programări.