„De ce colega mea are două mame?” „Cum poate un băiat să aibă doi tați?” „De ce o femeie are o soție?” Astfel de întrebări pot apărea spontan, de multe ori mai devreme decât se așteaptă părinții. Când un copil întreabă despre homosexualitate sau despre familiile cu părinți de același sex, nu are nevoie de o explicație complicată, ci de un răspuns simplu, calm și potrivit vârstei.
Pentru un copil mic, discuția poate fi la fel de directă precum întrebarea: „Unele femei se îndrăgostesc de bărbați, alte femei se îndrăgostesc de femei. Unele familii au o mamă și un tată, altele au două mame, doi tați sau un singur părinte.” Detaliile pot crește treptat odată cu vârsta și cu ceea ce copilul dorește efectiv să afle.
Antropoloaga și psihoterapeuta Ana Cristina Vargas atrage atenția asupra faptului că homosexualitatea rămâne un subiect sensibil social și asupra căruia adulții pot avea opinii diferite. Tocmai de aceea, înainte de a căuta formularea „perfectă”, poate fi util ca părintele să observe ce mesaje transmite deja prin reacțiile, glumele, comentariile și atitudinile sale.
Primul pas este să ne observăm propriile reacții
Înaintea unei conversații cu copilul, Vargas propune un exercițiu de autoobservare: „Pentru mine, primul pas este autoobservarea ca părinți. Cum mă raportez eu, cum ne raportăm noi, la homosexualitate, la cuplurile de același sex, la faptul că două persoane de același sex pot fi părinți? Cum este la noi acasă? Care este mediul pe care copilul îl respiră în viața de zi cu zi?”
Întrebarea este importantă pentru că educația nu se produce numai prin conversații deliberate. Copiii observă expresia feței adultului, tonul vocii, cuvintele folosite când apare la televizor un cuplu de același sex sau reacția familiei când întâlnește o persoană LGBT.
Vargas oferă un exemplu foarte concret: „Poate trecem cu mașina pe lângă Pride. Cum comentăm? Comentăm sau nu? Spunem: «Dumnezeule, iar mascarada asta, ce trafic insuportabil», sau spunem altceva?”
Un copil poate să nu înțeleagă încă sensul tuturor cuvintelor, dar percepe rapid dacă un anumit grup este prezentat cu respect, teamă, dispreț sau ironie. Acest mecanism este valabil și pentru alte diferențe, motiv pentru care poate fi utilă aceeași abordare recomandată atunci când răspundem la întrebările copiilor despre dizabilitate și diversitate: curiozitatea nu trebuie certată, ci orientată prin explicații clare și respectuoase.
Cum explicăm homosexualitatea unui copil
Termenul poate fi explicat fără definiții tehnice. Pentru un copil mic este suficient să pornești de la ideea de afecțiune și relație: un bărbat se poate îndrăgosti de un alt bărbat, iar o femeie se poate îndrăgosti de o altă femeie. Când o persoană simte atracție romantică și afectivă față de persoane de același sex, vorbim despre homosexualitate.
Nu este necesar să transformăm automat conversația într-o discuție despre comportamentul sexual. Organizația Mondială a Sănătății arată că informațiile oferite copiilor trebuie să fie progresive și adaptate vârstei. În primii ani, temele relevante sunt familia, relațiile, emoțiile, respectul pentru diversitate, limitele corporale și siguranța. Aspectele mai complexe sunt introduse treptat, pe măsură ce copilul se dezvoltă.
Dacă un copil de cinci ani întreabă de ce două femei se țin de mână, nu are nevoie de o lecție despre sexualitate. Poate fi suficient: „Pentru că se iubesc și formează un cuplu, la fel cum alte cupluri sunt formate dintr-un bărbat și o femeie.”
Ascultă întrebarea înainte să oferi prea multe informații
Un principiu util în comunicarea cu copilul este să aflăm mai întâi ce dorește să știe. Uneori, adulții răspund la o întrebare mult mai complexă decât cea pe care copilul a pus-o.
Vargas recomandă să observăm cum începe conversația: „Când o încep eu și când pornește de la ceva ce mi-a spus copilul? Dacă suntem atenți la felul în care începe conversația, aflăm deja ceva despre ceea ce are copilul nevoie să știe.”
Copilul poate vedea, de exemplu, că un coleg are două mame și poate întreba pur și simplu dacă acest lucru este posibil sau dacă familia colegului este „adevărată”. În acest caz, nevoia lui principală poate fi să înțeleagă ce înseamnă o familie, nu orientarea sexuală în sens abstract.
Un răspuns poate suna astfel: „Mama lui Andrei și cealaltă mamă a lui se iubesc și au ales să își construiască familia împreună. Există familii diferite, iar familia lui arată așa.”
Există multe forme de familie
Jurnalista Martina Pennisi, mamă într-o familie cu părinți de același sex, consideră că exemplele concrete îi ajută pe copii: „Există familii cu un tată și o mamă, familii cu două mame, cu doi tați, cu o singură mamă sau cu un singur tată.”
Lista poate fi extinsă în mod firesc. Există familii în care copiii sunt crescuți de bunici, familii adoptive, familii recompuse după o separare, copii care locuiesc alternativ cu fiecare părinte și familii extinse în care mai multe generații participă la creșterea copilului.
Important este să nu prezentăm un anumit copil ca pe o excepție exotică. Diversitatea familială poate fi discutată ca parte a realității sociale. Articolul despre parentingul în familiile recompuse arată, de exemplu, cât de diferite pot deveni relațiile, rolurile și sentimentul de apartenență după schimbările din structura familiei.
Ceea ce susține dezvoltarea copilului nu poate fi redus la sexul părinților. American Academy of Pediatrics arată că cercetările nu indică o relație cauzală între orientarea sexuală a părinților și dezvoltarea emoțională, psihosocială sau comportamentală a copiilor. Sunt importante calitatea relațiilor dintre copii și părinți, stabilitatea familială, relațiile dintre adulții importanți și resursele de care dispune familia.
Ce contează pentru un copil într-o familie
În loc să discutăm exclusiv despre configurația familiei, putem întreba copilul ce crede că face o familie să fie un loc bun în care să crești.
Vargas propune întrebări precum: „Ce este important într-o familie pentru noi? Este important să râdem împreună? Este important să existe loc pentru joacă? Este important să avem o casă?”
Astfel, conversația se deplasează către elementele pe care copilul le poate înțelege direct: grijă, siguranță, responsabilitate, apartenență, afecțiune și prezența unor adulți care îi răspund nevoilor.
Aceste dimensiuni sunt importante indiferent de structura familiei. Și dinamica relațiilor dintre părinți și copii poate influența felul în care copilul trăiește siguranța, comunicarea și apartenența mai mult decât simpla formă exterioară a familiei.
Când copilul însuși are două mame sau doi tați
Pentru un copil crescut într-o familie cu părinți de același sex, întrebările pot apărea atunci când începe să observe că majoritatea colegilor prezintă alte structuri familiale.
Părintele poate confirma simplu realitatea familiei sale: „Familia noastră este formată așa. Alte familii sunt diferite, iar acest lucru nu face familia noastră mai puțin importantă.” Copilul nu trebuie pus în situația de a justifica în fața celorlalți existența propriei familii.
Este util și să fie pregătit pentru faptul că unele persoane pot avea opinii diferite sau pot cunoaște puține lucruri despre astfel de familii. Pregătirea nu trebuie făcută într-un mod alarmist, ci prin dezvoltarea unor răspunsuri simple și identificarea adulților de încredere la care copilul poate apela dacă este ironizat sau exclus.
Reprezentarea din cărți și povești contează
Copiii înțeleg lumea nu doar din explicațiile părinților, ci și din povești, desene animate, jocuri și exemplele pe care le întâlnesc. Dacă toate familiile din jurul lor sunt reprezentate identic în cărți, o configurație diferită poate părea neobișnuită chiar dacă adultul îi spune că diversitatea există.
Pennisi observă că literatura pentru copii și producțiile audiovizuale pot contribui la reprezentarea familiilor diferite, chiar dacă disponibilitatea acestor materiale nu este uniformă. Nu este necesar să existe o „lecție specială” de fiecare dată. O carte în care un personaj are două mame poate exista pe același raft cu povești despre un copil care trăiește cu bunicii sau cu un singur părinte.
Printre volumele menționate pentru astfel de conversații se numără La mia ombra è rosa („Umbra mea este roz”), I due papà di Fiammetta, Stella, babbo e papà, Piccolo uovo, La bambina con due papà și Perché hai due mamme?. Disponibilitatea traducerilor în limba română poate varia, iar părinții pot alege cărți adaptate vârstei și nivelului de înțelegere al copilului.
Rolul școlii în normalizarea diversității
Școala și grădinița întâlnesc copii proveniți din familii foarte diferite. Vargas povestește despre lucrul cu educatoare care se întrebau ce să facă, de exemplu, într-o activitate pentru Ziua Mamei atunci când un copil are doi tați.
O abordare incluzivă nu presupune să așteptăm apariția unei situații pentru a improviza. Mediul educațional poate fi construit de la început astfel încât să recunoască existența familiilor monoparentale, recompuse, multiculturale, adoptive sau cu părinți de același sex.
Vargas explică: „Să ne gândim la asta înainte să apară situația cu două mame sau doi tați. Eu am deja un mediu care poate contempla prezența a doi tați, a familiilor multiculturale, a familiilor recompuse. Pot avea un raft sau un colț cu cărți în care aceste realități există deja, în loc să caut o carte doar atunci când apare un caz.”
Un mediu școlar în care copiii nu sunt marginalizați pentru familia din care provin poate susține sentimentul de apartenență. Mai general, incluziunea și sprijinul psihologic în școală au un rol important în bunăstarea emoțională și socială a copiilor.
Dansul, păpușile sau mașinuțele nu definesc orientarea sexuală
O altă conversație apropiată de acest subiect privește stereotipurile de gen. Un băiat poate prefera dansul, culoarea roz sau jocul cu păpușile. O fată poate prefera mașinuțele, fotbalul sau activități considerate tradițional „masculine”.
Vargas formulează mesajul astfel: „Nu există activități de băieți și activități de fete; există lucruri frumoase pe care le putem face indiferent de genul nostru. Nu ești greșit dacă ești băiat și îți place baletul clasic sau dacă preferi să te joci cu păpușile și nu ești greșită dacă ești fată și îți place să te joci numai cu mașinuțele.”
Preferințele pentru jocuri, haine, culori sau activități nu stabilesc orientarea sexuală. Un copil nu trebuie etichetat drept homosexual pentru că nu se conformează stereotipurilor asociate sexului său.
O carte menționată în acest context este La mia ombra è rosa, povestea unui băiat a cărui „umbră” este roz într-o lume în care ceilalți băieți par să aibă umbre albastre. Astfel de povești pot deschide o discuție despre libertatea de a avea preferințe diferite fără ca acestea să fie considerate greșite.
Îmbrățișările și prieteniile dintre copii nu trebuie sexualizate
Copiii pot avea relații foarte apropiate cu prieteni de același sex. Se pot ține de mână, îmbrățișa, pot spune că „se iubesc” sau că vor să se căsătorească atunci când vor fi mari. Aceste exprimări pot face parte din joc, atașament și explorarea relațiilor sociale.
Nu este util să deducem orientarea sexuală a unui copil dintr-o îmbrățișare, o prietenie intensă, preferința pentru un anumit joc sau o afirmație izolată. Părintele poate primi comportamentul cu naturalețe, fără ironii și fără interogatorii.
Dacă, pe măsură ce crește, copilul sau adolescentul începe să vorbească despre atracție, îndrăgostire sau identitate, cea mai importantă reacție imediată este disponibilitatea de a asculta. Nu fiecare conversație trebuie să ducă la o etichetă definitivă.
Un limbaj deschis îi lasă copilului spațiu să vorbească
Uneori, așteptările sunt transmise involuntar prin întrebări. Dacă unui băiat i se spune constant „care fată îți place?”, iar unei fete „care băiat îți place?”, copilul învață de timpuriu că adultul așteaptă un anumit răspuns.
Părintele poate folosi întrebări mai deschise: „Cu cine îți place să petreci timpul?”, „Cine este prietenul sau prietena ta cea mai apropiată?”, „Cu cine te înțelegi cel mai bine?”. Scopul nu este evitarea cuvintelor „băiat” și „fată”, ci renunțarea la presupuneri inutile atunci când nu știm ce simte copilul.
Același principiu poate deveni mai important în adolescență, când tinerii au nevoie de suficientă siguranță pentru a vorbi despre relații, atracție și identitate fără teama că vor fi ridiculizați.
Ce facem când copilul folosește cuvinte homofobe
Copiii pot repeta insulte fără să înțeleagă sensul lor. Le pot auzi la școală, în jocuri online, pe rețele sociale sau de la adulți. Răspunsul nu trebuie să fie ignorarea automată, dar nici umilirea copilului.
Putem întreba: „Știi ce înseamnă cuvântul acesta?” și apoi explica de ce este jignitor. UNICEF recomandă părinților să îi ajute pe copii să înțeleagă că limbajul care atacă o persoană din cauza identității sale, inclusiv a orientării sexuale, poate produce teamă, izolare și suferință.
Este util și să facem diferența dintre intenție și efect. Copilul poate spune „era doar o glumă”, dar poate învăța că o glumă poate răni chiar dacă acesta nu a fost scopul inițial.
Când copilul este ținta bullyingului
Un copil poate fi ironizat nu numai pentru propria orientare sexuală, ci și pentru că are două mame sau doi tați, pentru că nu se conformează stereotipurilor de gen sau pur și simplu pentru că ceilalți îl percep drept „diferit”.
În aceste situații, mesajul adultului trebuie să fie clar: copilul nu este responsabil pentru hărțuire și nu trebuie să își schimbe familia, personalitatea sau interesele pentru a evita agresiunile.
Părinții pot documenta incidentele, discuta cu cadrele didactice și solicita un plan concret de protecție. Ghidul despre bullying și cyberbullying explică impactul pe care hărțuirea repetată îl poate avea asupra siguranței și stării emoționale a copiilor și adolescenților.
Cum gestionăm opiniile diferite din familie
Nu toate familiile sunt omogene în ceea ce privește valorile și opiniile. Un părinte poate avea o perspectivă, bunicii alta, iar rudele pot exprima poziții contradictorii în fața copilului.
Vargas consideră că și această situație poate deveni o lecție: „Cred că este mai important să învățăm să gestionăm diversitatea inclusiv atunci când opiniile sunt diferite. Putem avea relații bune și cu persoane care gândesc diferit de noi, iar acesta este un lucru important de învățat.”
Totuși, respectul pentru opinii diferite nu presupune tolerarea insultelor sau a umilirii unei persoane. Părintele poate spune: „Bunicul gândește diferit despre acest subiect. Noi credem că oamenii trebuie tratați cu respect chiar dacă familiile și relațiile lor sunt diferite.”
Vargas exprimă propria poziție astfel: „Eu cred că se poate iubi oricine și că poți alege, poate astăzi vrei ca o persoană să fie cel mai bun prieten al tău, iar mâine vrei să fie soțul tău. Pentru mine, important este acest lucru. Bunicul aparține unei alte generații și poate îi este mai greu să înțeleagă. Noi gândim așa, iar apoi va veni adolescența și copiii vor intra în această etapă și își vor forma propriile idei.”
Această afirmație trebuie înțeleasă în sensul libertății unei persoane de a-și construi relațiile și de a-și forma propriile valori. Orientarea sexuală în sine nu trebuie explicată copilului ca o alegere voluntară simplă.
Nu este necesar ca părintele să aibă toate răspunsurile
Un copil poate întreba ceva ce îl surprinde pe adult. Nu este nevoie de un răspuns improvizat sau de o explicație complicată. „Nu știu exact, dar putem afla împreună” este un răspuns mai sănătos decât inventarea unei informații sau schimbarea subiectului din jenă.
În același timp, părintele poate răspunde pe măsura curiozității copilului. Dacă acesta se mulțumește cu o explicație de două propoziții și se întoarce la joacă, conversația nu trebuie prelungită artificial.
Un copil mai mare poate pune întrebări despre îndrăgostire, căsătorie, orientare sexuală sau discriminare. În acel moment, explicația poate deveni mai detaliată. Comunicarea eficientă nu este o singură „mare discuție”, ci o serie de conversații care evoluează odată cu copilul.
Scopul nu este să îi spunem copilului ce trebuie să devină
A vorbi despre homosexualitate nu înseamnă a prezice sau a determina orientarea sexuală a copilului. Înseamnă să îi explicăm lumea pe care o observă și să îl ajutăm să se raporteze la ceilalți fără batjocură sau discriminare.
În același timp, copilul nu trebuie presat să își definească identitatea înainte de a fi pregătit. Curiozitatea, jocul, prieteniile și preferințele nu trebuie transformate automat în diagnostice sau etichete.
Pentru părinți, o abordare constructivă poate fi rezumată prin câteva principii simple: să răspundă la întrebarea reală a copilului, să folosească un limbaj potrivit vârstei, să distingă orientarea sexuală de stereotipurile de gen, să vorbească despre diferitele structuri familiale fără stigmatizare și să intervină atunci când apare bullyingul.
Copiii își vor construi treptat propriile valori și propria înțelegere a relațiilor. Rolul adultului este să le ofere informații corecte, un spațiu în care pot întreba fără teamă și un model de respect față de demnitatea altor persoane.
Pentru părinții care vor să înțeleagă mai bine implicațiile psihologice ale stigmatizării și ale acceptării poate fi util și articolul despre psihologia și starea de bine a persoanelor LGBT.
Dacă tema provoacă tensiuni puternice în familie, copilul devine anxios, retras, este hărțuit la școală sau apar dificultăți persistente de comunicare, o discuție cu un specialist poate ajuta la clarificarea situației fără etichetare sau judecată. Părinții pot face o programare pentru o discuție cu un psiholog, pentru a identifica forma de sprijin potrivită copilului și familiei.
Leave a Reply