Un femicid nu începe, de regulă, în secunda în care un bărbat își ucide partenera sau fosta parteneră. În multe cazuri există o istorie anterioară de control, amenințări, intimidare, gelozie, urmărire, violență sau refuz persistent de a accepta autonomia femeii. Uneori momentul critic apare atunci când aceasta încearcă să plece.
Întrebarea „ce îl împinge pe un bărbat să ucidă femeia de care a fost legat?” nu are însă un singur răspuns psihologic. Frica de abandon, experiențele traumatice din copilărie sau dificultățile de atașament pot avea relevanță pentru istoria unor agresori, dar nu există o „rană” care să transforme inevitabil un copil traumatizat într-un adult violent. Pentru înțelegerea femicidului trebuie privite simultan comportamentul agresorului, dinamica de putere din relație, istoricul de violență și contextul social în care controlul asupra partenerei poate fi normalizat.
Ce înseamnă femicidul în România
În România, termenul are din 2026 și un cadru juridic explicit. Legea nr. 53 din 23 aprilie 2026 pentru prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl precedă definește femicidul și, în mod particular, femicidul intim, produs în context familial sau într-o relație intimă.
Este important că legea nu reduce fenomenul la o izbucnire inexplicabilă de furie. Printre circumstanțele relevante sunt menționate credința agresorului că poate exercita control și dominație asupra femeii, precum și violența asociată refuzului acesteia de a începe sau continua o căsătorie ori o relație, divorțului, separării sau plecării din relație.
Această perspectivă schimbă întrebarea. În loc să ne întrebăm doar ce traumă avea agresorul, trebuie să observăm și ce considera că îi este permis să îi facă partenerei atunci când ea nu mai acceptă regulile impuse de el.
Femicidul nu este o „crimă din prea multă iubire”
Uneori, violența letală din cuplu este descrisă în limbaj cotidian prin expresii precum „a iubit-o prea mult”, „nu a suportat despărțirea” sau „a fost orbit de gelozie”. Aceste formulări pot transforma controlul într-o dovadă de atașament și pot muta atenția de la comportamentul agresiv la intensitatea sentimentelor.
Iubirea nu presupune dreptul de a decide cu cine vorbește celălalt, unde merge, ce îmbracă, dacă poate lucra, dacă se poate despărți sau cu cine poate avea o relație în viitor. Atunci când apropierea este înlocuită de supraveghere, intimidare, amenințări și pedepsirea autonomiei, vorbim despre o dinamică de control, nu despre intensitatea iubirii.
Organizația Mondială a Sănătății include comportamentele de control în definiția violenței partenerului intim și identifică printre factorii asociați violenței atât experiențele individuale, cât și normele care acceptă inegalitatea de gen sau legitimează dominația asupra femeilor.
Într-o relație, controlul, amenințările și pierderea autonomiei sunt semne care trebuie diferențiate de atașamentul emoțional. O relație poate fi foarte intensă și totuși nesigură.
De ce despărțirea poate deveni un moment de risc
Despărțirea în sine nu produce violență. Milioane de oameni trec prin separări dureroase fără să își amenințe sau agreseze fostul partener. Riscul se schimbă însă atunci când relația era deja caracterizată de violență și control, iar agresorul percepe separarea drept pierderea unei persoane asupra căreia considera că are drepturi.
Un studiu multicentric important asupra factorilor de risc pentru femicidul comis de partenerul intim, coordonat de Jacquelyn Campbell, a arătat că separarea de un partener foarte controlator, amenințările cu armele și accesul agresorului la arme se numără printre elementele asociate unui risc crescut. Istoricul de violență fizică rămâne, de asemenea, esențial în evaluarea pericolului.
Într-o relație abuzivă, despărțirea poate însemna pentru agresor pierderea accesului la victimă și a posibilității de a o controla. De aici pot apărea intensificarea supravegherii, mesaje repetate, apariții neinvitate la domiciliu sau serviciu, amenințări, urmărire și încercări de a o obliga să revină.
De aceea, mesajul „dacă nu ești fericită, pleacă pur și simplu” poate fi insuficient și uneori periculos. O femeie care se teme de reacția partenerului poate avea nevoie de un plan de siguranță și de sprijin specializat înainte ca despărțirea să fie anunțată sau pusă în practică.
Ce rol poate avea frica de abandon
O perspectivă psihologică asupra unor agresori pornește de la dificultatea lor extremă de a tolera respingerea și separarea. Pentru o asemenea persoană, plecarea partenerei poate fi trăită nu doar ca pierderea unei relații, ci ca o lovitură intolerabilă asupra identității, valorii personale sau sentimentului de control.
Pot exista oameni care au crescut cu neglijare, abandon, violență, îngrijitori impredictibili sau alte experiențe traumatice și care dezvoltă ulterior o teamă intensă de pierdere. Articolul despre frica de abandon și modul în care experiențele timpurii pot influența relațiile adulte explică această vulnerabilitate fără a o transforma într-un destin.
Este esențială însă diferența dintre a explica o vulnerabilitate și a explica o crimă. Frica de abandon nu produce automat violență. Mulți oameni care se tem profund de respingere cer reasigurări, devin anxioși, suferă după despărțiri sau caută psihoterapie. Nu amenință și nu ucid.
Prin urmare, nu putem spune că femicidul este rezultatul unei răni de abandon și cu atât mai puțin că responsabilitatea se află într-o mamă „neglijentă” din copilăria agresorului. Dezvoltarea psihologică este influențată de numeroase relații și experiențe, iar comportamentul adult rămâne responsabilitatea adultului.
Atașamentul dezorganizat nu este o explicație pentru femicid
În teoria atașamentului, experiențele relaționale timpurii pot influența modul în care oamenii caută apropierea și gestionează distanța emoțională. Unele istorii de îngrijire înfricoșătoare, haotică sau profund impredictibilă pot fi asociate cu tipare de atașament dezorganizat.
Dar un stil de atașament nu este un diagnostic de criminalitate și nu permite predicția femicidului. A spune că un copil abandonat va ajunge adultul care alternează solicitările de iubire cu accese de furie și, în cele din urmă, violența letală ar crea o legătură cauzală pe care dovezile nu o susțin.
În plus, o asemenea explicație îi stigmatizează pe supraviețuitorii traumelor din copilărie. Stilurile de atașament pot influența relațiile, dar nu sunt diagnostice și nu justifică manipularea, controlul sau încălcarea limitelor celuilalt.
De la „mă părăsește” la „nu are voie să mă părăsească”
O diferență psihologică importantă apare între durerea pierderii și sentimentul de îndreptățire asupra celuilalt. Prima poate suna astfel: „Nu vreau să plece și mă doare îngrozitor că relația s-a terminat.” A doua introduce o regulă de proprietate: „Nu are voie să plece de lângă mine.”
Când această credință se combină cu control, ostilitate și externalizarea responsabilității, femeia poate ajunge să fie prezentată de agresor drept cauza propriei lui suferințe. Într-o logică extremă, el poate ajunge să gândească aproximativ astfel: „Nu m-ai iubit, m-ai respins, deci te urăsc; iar dacă dispari, va dispărea și durerea pe care mi-o provoci.”
Acest tip de raționament nu demonstrează că persoana și-a pierdut capacitatea de a alege. Dimpotrivă, multe forme de violență coercitivă presupun comportamente orientate către un scop: verificarea telefonului, izolarea de prieteni, amenințarea, urmărirea, deteriorarea bunurilor, folosirea copiilor pentru presiune sau monitorizarea deplasărilor.
Controlul coercitiv poate preceda violența fizică
Nu toate relațiile abuzive încep cu lovituri. Uneori primele semne sunt prezentate ca grijă sau gelozie: „Spune-mi unde ești pentru că îmi fac griji”, „Nu îmi place prietena aceea, nu îți face bine”, „Dacă mă iubești, nu ai nevoie să ieși fără mine”.
Pe măsură ce dinamica avansează, restricțiile pot deveni mai ferme. Partenerul cere acces la telefon, controlează banii, critică hainele, decide cu cine poate vorbi femeia, o umilește, o izolează sau îi transmite că orice tentativă de plecare va avea consecințe.
Uneori apare și gaslighting-ul, prin care agresorul neagă evenimente evidente, răstoarnă responsabilitatea și încearcă să o facă pe victimă să se îndoiască de propria percepție. O explicație separată despre mecanismele de manipulare prin gaslighting poate ajuta la recunoașterea acestui tipar, deși nu toate relațiile în care apare gaslighting devin fizic violente.
Semnalele de risc contează mai mult decât „profilul psihologic” al agresorului
Nu există o personalitate unică a bărbatului care va comite un femicid. Din perspectiva prevenirii, este mai util să fie observate comportamentele concrete și evoluția lor decât să încercăm să ghicim dacă cineva „pare narcisic”, „are traumă” sau „se teme de abandon”.
Printre elementele care necesită o atenție deosebită se numără:
- violența fizică anterioară sau intensificarea ei;
- amenințările explicite că o va ucide pe femeie, se va sinucide sau îi va răni pe cei apropiați;
- folosirea sau amenințarea cu arme;
- accesul la arme;
- urmărirea repetată, supravegherea și aparițiile neinvitate după despărțire;
- controlul sever asupra deplasărilor, banilor, telefonului sau relațiilor sociale;
- strangularea sau tentativele de strangulare în episoade de violență;
- violența sexuală;
- gelozia extremă combinată cu posesivitate și amenințări;
- refuzul de a accepta separarea, mai ales într-o relație deja violentă.
Niciun element luat separat nu permite unui nespecialist să prezică sigur o omucidere. Prezența mai multor asemenea semnale justifică însă luarea pericolului în serios și evaluarea specializată a riscului.
Femicidul nu trebuie explicat printr-un diagnostic psihiatric presupus
Un alt risc este medicalizarea automată a crimei. După un femicid apar deseori formulări precum „și-a pierdut mințile”, „a avut o criză” sau „sigur avea o tulburare de personalitate”. Fără evaluare clinică nu există baza pentru asemenea diagnostice.
Tulburările psihice nu sunt sinonime cu violența. Marea majoritate a persoanelor care au depresie, anxietate, traumă, dificultăți de atașament sau alte probleme de sănătate mintală nu comit acte violente grave.
Un agresor poate avea sau nu o tulburare psihică. Chiar dacă există un diagnostic, analiza comportamentului de control, a istoricului de violență și a responsabilității pentru faptă rămâne necesară.
Suferința agresorului nu face victima responsabilă
Despărțirea poate produce o suferință psihologică profundă. Un om poate simți rușine, disperare, furie, singurătate și chiar gânduri suicidare. Toate acestea pot necesita sprijin urgent. Dar există o graniță esențială: durerea nu conferă dreptul de a controla, amenința sau distruge viața persoanei care a ales să plece.
În unele cazuri de femicid, autorul încearcă ulterior să se sinucidă sau moare prin suicid. Această asociere nu transformă crima într-un gest romantic sau într-o tragedie „a doi oameni care s-au iubit prea mult”. Femeia nu a consimțit la moarte și nu devine responsabilă pentru disperarea agresorului.
Dacă o persoană spune „dacă mă părăsești, mă omor”, amenințarea trebuie luată în serios din perspectiva riscului suicidar, dar nu este responsabilitatea partenerei să rămână într-o relație de teamă pentru a preveni gestul. Este nevoie de implicarea serviciilor de urgență sau a profesioniștilor potriviți, nu de transferarea responsabilității asupra victimei.
De ce „comunicați mai bine” nu este recomandarea potrivită într-o relație violentă
În conflictele obișnuite de cuplu, comunicarea, negocierea limitelor și psihoterapia de cuplu pot fi utile. Într-o relație caracterizată de violență, intimidare sau control coercitiv, situația este diferită.
Problema nu este că cei doi „nu știu să comunice”, ci că unul dintre parteneri folosește frica și puterea pentru a restrânge libertatea celuilalt. O femeie care se teme că va fi agresată dacă spune ce gândește nu se află într-o negociere între egali.
Din același motiv, principiile descrise în materialul despre stabilirea limitelor prin comunicare clară sunt potrivite în relații în care limitele pot fi exprimate fără teamă de represalii. Atunci când există amenințări sau violență, siguranța are prioritate față de încercarea de a „explica mai bine” limita agresorului.
Ce poate face o femeie care se teme de reacția partenerului
Dacă există amenințări, violență fizică, stalking, strangulare, acces la arme, distrugerea bunurilor, amenințări împotriva copiilor sau convingerea că partenerul ar putea deveni violent la despărțire, situația trebuie tratată ca o problemă de siguranță, nu doar ca una relațională.
În cazul unui pericol imediat, se apelează 112. Pentru informații despre servicii, ordine de protecție și forme de sprijin disponibile în România poate fi consultată pagina oficială a Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați dedicată victimelor violenței.
Dacă există teamă reală de reacția agresorului, nu este necesar ca despărțirea să fie anunțată într-o confruntare privată și nici ca femeia să îl informeze în avans despre fiecare pas pe care intenționează să îl facă. Un plan de siguranță poate include persoane de încredere, documente și lucruri esențiale pregătite, un loc în care poate merge și modalități sigure de a solicita ajutor, adaptate situației concrete.
Este important și ca dificultatea de a pleca să nu fie interpretată automat drept slăbiciune sau „dependență afectivă”. Frica, amenințările, copiii, dependența financiară, izolarea, lipsa unei locuințe alternative sau riscul crescut din perioada separării pot face ieșirea dintr-o relație abuzivă foarte dificilă.
Putem încerca să înțelegem agresorul fără să îl justificăm
Înțelegerea psihologică are valoare atunci când ajută prevenția. Unii agresori pot avea istorii de traumă, frică intensă de abandon, modele familiale violente, dificultăți de reglare emoțională sau convingeri foarte rigide despre rolurile de gen. Aceste elemente pot fi evaluate și tratate înainte ca violența să escaladeze.
Dar explicația devine periculoasă atunci când transformă femeia în „declanșatorul” unei răni pe care ar fi trebuit să o vindece prin prezența ei. Nicio parteneră nu are responsabilitatea de a repara trauma unui adult prin renunțarea la libertatea de a pleca.
O persoană cu o teamă puternică de abandon poate învăța alte modalități de a tolera respingerea și pierderea. Poate solicita ajutor, poate procesa trauma și poate construi relații diferite. Faptul că există o rană psihologică nu face inevitabilă agresiunea.
Prevenția începe înainte de ultima agresiune
Poate cea mai importantă idee este că femicidul nu trebuie analizat exclusiv retrospectiv, după crimă, prin întrebarea „ce avea în minte agresorul?”. Prevenția presupune identificarea mai devreme a violenței și a controlului, evaluarea riscului, acces real la protecție și servicii, intervenția instituțiilor și educație despre relații în care autonomia celuilalt este respectată.
Legea românească din 2026 merge tocmai în această direcție, referindu-se nu numai la femicid, ci și la violențele care îl precedă. Este o schimbare importantă de perspectivă: omuciderea nu trebuie privită ca un eveniment izolat dacă înainte existau amenințări, control sau agresiuni.
La nivel personal, nici trauma, nici gelozia și nici disperarea unei despărțiri nu „armează” singure mâna unui agresor. Ceea ce trebuie urmărit este momentul în care suferința este transformată în dreptul de a domina altă persoană și în convingerea că autonomia ei poate fi pedepsită.
Într-o relație sănătoasă, celălalt are dreptul să spună „nu”, să își schimbe decizia și să plece. Refuzul de a accepta această libertate nu este o formă mai intensă de iubire. Atunci când este însoțit de amenințări și violență, este un semnal de pericol care trebuie tratat ca atare.
După ce siguranța imediată este asigurată, sprijinul psihologic poate ajuta o persoană care a trecut prin abuz să înțeleagă impactul experienței și să își reconstruiască autonomia. Pentru această etapă poate fi luată în considerare și programarea unei ședințe cu un psiholog; în situațiile de pericol activ, serviciile de urgență și cele specializate pentru violență rămân însă prioritatea.
Leave a Reply