Modelul I.A.R.A. este o abordare educațională și de îngrijire centrată pe persoană, concepută pentru a încuraja participarea activă la propriul parcurs de sănătate. În loc ca persoana să fie privită exclusiv ca beneficiar pasiv al unor indicații, modelul urmărește identificarea resurselor pe care aceasta le are deja, dezvoltarea unor competențe utile și creșterea autonomiei în gestionarea vieții cotidiene.
I.A.R.A. este acronimul italian pentru Incontro, Alleanza–Aderenza, Responsabilità, Autonomia, adică Întâlnire, Alianță–Aderență, Responsabilitate și Autonomie. Modelul a fost dezvoltat de Anna Maria Padovan și descris ca o abordare integrativă aplicabilă în contexte de îngrijire în care persoana traversează dificultăți fizice, emoționale sau psihologice.
Ideea centrală este apropiată de principiile contemporane ale îngrijirii centrate pe persoană: profesionistul nu se concentrează numai asupra bolii, ci și asupra modului în care aceasta este trăită, asupra nevoilor, resurselor și capacității persoanei de a participa la deciziile care o privesc.
Ce este Modelul I.A.R.A.
În cadrul Modelului I.A.R.A., relația dintre profesionist și persoana asistată este privită ca un proces de colaborare. Specialistul aduce competențele sale profesionale, iar persoana contribuie cu propria experiență, propriile valori, nevoi și resurse.
Obiectivul nu este ca pacientul să gestioneze singur o boală sau să preia responsabilități care aparțin profesioniștilor, ci să dobândească o mai bună înțelegere a situației sale și să participe, atât cât este posibil și adecvat, la propria îngrijire.
Acest principiu este compatibil cu ceea ce Organizația Mondială a Sănătății numește îngrijire integrată și centrată pe persoană: nevoile individului, și nu doar diagnosticul, sunt plasate în centrul serviciilor, iar oamenii sunt încurajați să participe la deciziile privind propria sănătate.
Cum a apărut Modelul I.A.R.A.
Modelul a fost dezvoltat de Anna Maria Padovan pornind de la experiența sa profesională în domeniul sănătății și de la interesul pentru rolul pe care îl poate avea participarea persoanei la propriul proces de îngrijire.
Abordarea a urmărit construirea unei relații în care pacientul să înțeleagă mai bine ceea ce i se întâmplă, să poată vorbi despre experiența bolii și să își identifice propriile resurse. Conceptul de empowerment este important în această perspectivă.
În sănătate, empowerment-ul nu înseamnă că persoana trebuie să se trateze singură. Se referă mai degrabă la creșterea capacității de a înțelege informațiile relevante, de a formula întrebări, de a participa la decizii și de a folosi, în viața de zi cu zi, competențele necesare gestionării propriei stări.
Modelul a fost formalizat în patru etape succesive, care descriu evoluția relației dintre profesionist și persoana asistată.
Prima etapă: Întâlnirea
Prima etapă este Întâlnirea. Accentul cade pe construirea unui spațiu relațional în care persoana să se simtă ascultată și respectată.
Profesionistul urmărește să creeze un climat liniștit și primitor, să fie atent la ceea ce persoana comunică și să evite interpretările bazate pe prejudecăți sau presupuneri. Ascultarea activă devine astfel una dintre componentele centrale ale întâlnirii.
În același timp, specialistul trebuie să cunoască problema de sănătate și limitele propriei competențe profesionale. În România, diagnosticul unei afecțiuni medicale sau psihice nu poate fi realizat de orice persoană implicată în îngrijire, ci numai de profesioniștii care au pregătirea și dreptul legal de practică pentru acea activitate.
Interesul nu se limitează însă la simptome. Sunt explorate și felul în care persoana trăiește situația, așteptările, preocupările și nevoile sale.
A doua etapă: Alianța și aderența
A doua etapă urmărește construirea unei alianțe și susținerea participării active la planul de îngrijire. Persoana nu este doar informată despre ce trebuie să facă, ci este încurajată să înțeleagă motivele recomandărilor și să discute despre experiența proprie.
Aderența la tratament nu trebuie confundată cu obediența. În abordările moderne, scopul este ca recomandările să fie înțelese, discutate și, atunci când există mai multe opțiuni rezonabile, deciziile să țină cont și de preferințele, valorile și condițiile concrete de viață ale persoanei.
În Modelul I.A.R.A. pot fi utilizate, în funcție de context și pregătirea profesionistului, exerciții de conștientizare, vizualizare, respirație sau exprimare prin desen. Aceste instrumente sunt complementare și nu înlocuiesc tratamentele medicale sau psihologice validate pentru problema respectivă.
Unele dintre aceste practici au elemente comune cu tehnicile de mindfulness și de orientare a atenției către experiența prezentă. Utilitatea lor trebuie însă evaluată individual, deoarece nu orice tehnică este potrivită pentru orice persoană sau problemă.
A treia etapă: Responsabilitatea
A treia etapă este Responsabilitatea. În acest punct, atât profesionistul, cât și persoana asistată au un rol activ, dar responsabilitățile lor nu sunt identice.
Profesionistul răspunde de calitatea intervenției, de respectarea competențelor profesionale, de comunicarea informațiilor într-o formă clară și de recomandarea unui alt specialist atunci când situația o impune.
Persoana asistată poate contribui prin exprimarea nevoilor, comunicarea dificultăților întâmpinate, aplicarea recomandărilor pe care le-a acceptat și participarea la deciziile care o privesc.
Un element important este ca informațiile și exercițiile propuse să fie suficient de clare încât să poată fi folosite în viața cotidiană. O strategie pe care persoana nu o înțelege sau nu o poate integra realist în programul său are șanse reduse să fie menținută.
A patra etapă: Autonomia
Ultima etapă este Autonomia. Scopul este ca persoana să înțeleagă mai bine experiența prin care trece și să poată utiliza resursele și competențele dezvoltate anterior.
Autonomia nu înseamnă independență totală față de sistemul medical sau renunțarea la specialiști. O persoană cu o boală cronică poate fi autonomă și, în același timp, poate avea nevoie permanent de medicație, monitorizare medicală, recuperare sau sprijin psihologic.
În acest context, autonomia se referă la capacitatea de a gestiona mai bine aspectele cotidiene asupra cărora persoana are control: să recunoască anumite simptome, să știe când trebuie să ceară ajutor, să respecte un plan terapeutic acceptat, să comunice dificultățile și să utilizeze resursele personale și sociale disponibile.
Ce beneficii urmărește Modelul I.A.R.A. pentru persoana asistată
Modelul își propune să reducă pasivitatea și să dezvolte sentimentul de competență în raport cu propria sănătate. Printre obiective se numără o mai bună înțelegere a bolii, creșterea autoeficacității, participarea la tratament și integrarea recomandărilor în viața de zi cu zi.
Autoeficacitatea se referă la convingerea unei persoane că poate realiza acțiunile necesare pentru gestionarea unei situații. În cazul unei boli cronice, aceasta poate însemna încrederea că persoana poate respecta anumite recomandări, poate observa schimbările importante și poate face față mai bine unor dificultăți cotidiene.
Este însă important să nu se transforme autonomia într-o obligație. Evoluția unei boli nu depinde exclusiv de motivație, optimism sau implicarea pacientului. Biologia bolii, accesul la tratament, situația socio-economică, sprijinul familiei și calitatea serviciilor medicale pot avea un rol major.
Ce beneficii poate avea abordarea pentru profesioniști
Pentru profesionist, modelul pune accent pe competențele tehnice, relaționale, educaționale și organizaționale. O comunicare mai clară poate ajuta la identificarea dificultăților care împiedică aplicarea recomandărilor și poate reduce neînțelegerile dintre persoană și echipa de îngrijire.
Descrierile Modelului I.A.R.A. menționează și posibilitatea unei mai bune organizări a timpului de îngrijire și satisfacția profesionistului atunci când observă progresul persoanei asistate. Acestea trebuie însă privite ca obiective sau beneficii potențiale, nu ca rezultate garantate în orice serviciu medical.
Ce spun studiile despre Modelul I.A.R.A.
Modelul a fost investigat în mai multe contexte clinice, însă baza de dovezi este încă mult mai restrânsă decât cea existentă pentru intervențiile medicale sau psihoterapeutice consacrate.
Un studiu pilot publicat în 2017 a analizat aplicarea I.A.R.A. la persoane cu boală pulmonară obstructivă cronică. Autorii au urmărit autonomia, percepția bolii, autoeficacitatea și participarea la îngrijire. Studiul a inclus însă numai patru cazuri, astfel încât rezultatele nu pot demonstra eficiența generală a metodei.
Cercetări ulterioare au analizat modelul și în alte contexte. De exemplu, un studiu publicat în 2024 privind persoane aflate în hemodializă a investigat efectele unei abordări centrate pe persoană asupra stării psihologice, conștientizării și gestionării tratamentului. Chiar autorii descriu însă cercetarea drept exploratorie.
Prin urmare, este mai corect să spunem că există rezultate preliminare promițătoare în anumite populații, nu că Modelul I.A.R.A. este demonstrat ca metodă universal eficientă sau că accelerează recuperarea indiferent de diagnostic.
Modelul I.A.R.A. nu este același lucru cu psihoterapia
Este importantă și delimitarea profesională. Modelul I.A.R.A. este prezentat drept o abordare educațională și de îngrijire integrativă. Utilizarea unor tehnici de ascultare, conștientizare, respirație sau reflecție nu transformă automat intervenția în psihoterapie.
Psihologul clinician poate realiza evaluarea psihologică în limitele competențelor sale. Psihoterapeutul poate desfășura psihoterapie dacă are formarea și dreptul de practică necesare. Consilierul psihologic oferă intervenții specifice specialității sale, iar medicul psihiatru poate diagnostica tulburări psihice și prescrie tratament medicamentos.
În cazul unei boli fizice, diagnosticul și tratamentul medical aparțin profesioniștilor medicali corespunzători. Nicio tehnică de empowerment, relaxare sau conștientizare nu ar trebui să determine întreruperea unui tratament prescris fără discuția cu medicul.
De ce contează participarea persoanei la propriul parcurs de sănătate
Dincolo de Modelul I.A.R.A., ideea că pacientul trebuie implicat activ în îngrijire este astăzi prezentă în numeroase recomandări internaționale. Îngrijirea centrată pe persoană presupune comunicarea informațiilor într-o manieră inteligibilă, luarea în considerare a preferințelor și posibilitatea de a participa la deciziile relevante.
Această abordare poate fi deosebit de importantă în bolile cronice, unde o mare parte din gestionarea problemei se desfășoară în afara cabinetului medical: administrarea tratamentului, respectarea recomandărilor, observarea simptomelor și adaptarea vieții cotidiene.
În același timp, participarea trebuie adaptată posibilităților fiecărei persoane. Cineva aflat într-un episod acut, într-o stare psihică severă sau confruntat cu dificultăți cognitive poate avea nevoie de mai mult sprijin, iar autonomia trebuie susținută fără abandonarea responsabilității profesionale.
Ce merită reținut despre Modelul I.A.R.A.
Modelul I.A.R.A. propune o schimbare de perspectivă: persoana nu este redusă la diagnostic, iar îngrijirea nu se rezumă la transmiterea unor instrucțiuni. Cele patru etape – Întâlnire, Alianță–Aderență, Responsabilitate și Autonomie – urmăresc construirea unei relații de colaborare și dezvoltarea capacității individului de a participa la propriul parcurs.
Principiile de ascultare, participare și autonomie sunt compatibile cu îngrijirea modernă centrată pe persoană. În ceea ce privește Modelul I.A.R.A. ca metodă specifică, cercetările existente oferă rezultate preliminare, dar sunt necesare studii mai ample și mai riguroase înainte de a formula concluzii generale privind eficiența sa.
Dacă o problemă medicală este însoțită de anxietate, dificultăți de adaptare sau suferință emoțională, sprijinul psihologic poate completa îngrijirea medicală. Pentru explorarea acestor aspecte, poți lua în considerare programarea unei ședințe cu un psiholog, fără a întrerupe sau modifica tratamentele recomandate de profesioniștii medicali.
Leave a Reply