Vara copilului nu trebuie să coste mii de euro pentru a fi valoroasă, dar nici să se transforme în două luni petrecute aproape exclusiv în fața tabletei. Între tabere, cursuri și activități programate de dimineața până seara, pe de o parte, și lipsa totală de structură, pe de alta, există mult spațiu pentru joacă liberă, odihnă, explorare și chiar plictiseală.
De aici pornește și dezbaterea din jurul termenului „kids rotting”, o expresie devenită populară în presa internațională și pe social media în 2025. În unele contexte a ajuns să însemne o vacanță în care copilul nu este înscris la activități organizate și are voie „să nu facă nimic”. În altele, termenul a fost asociat cu riscul ca lipsa structurii să însemne, în practică, ore întregi de YouTube, jocuri și scrolling.
Problema este că cele două situații nu sunt echivalente. Un copil care are timp nestructurat pentru joacă nu este același lucru cu un copil lăsat fără alternative în fața unui ecran.
Ce înseamnă, de fapt, „kids rotting”
Expresia nu aparține psihologiei sau pedagogiei și nu are o definiție științifică standardizată. A intrat în vocabularul online ca o etichetă provocatoare pentru ideea unei veri în care părinții nu mai încearcă să ocupe fiecare oră a copiilor cu tabere, sport, cursuri, ateliere și alte activități.
În vara lui 2025, subiectul a devenit intens discutat după apariția unor materiale în presa americană despre părinți care renunțau la vacanțele copiilor programate până la ultimul minut, fie din cauza costurilor, fie pentru că își doreau mai mult timp liber și spontan pentru familie.
Pedagogul și formatorul Elena Cortinovis atrăgea atenția asupra confuziei create în jurul termenului: „Au apărut sute de articole pornind de la aceste două cuvinte-cheie și s-a pierdut complet din vedere despre ce vorbim”.
Confuzia apare mai ales atunci când lipsa unui program organizat este interpretată drept lipsa oricărei implicări din partea adultului. Copiii au nevoie de perioade în care să își aleagă singuri activitatea, dar și de siguranță, rutină, mișcare, relații și limite potrivite vârstei.
„Brain rot” nu este un diagnostic medical
În dezbaterea online, „kids rotting” a fost uneori apropiat de expresia brain rot, utilizată informal pentru consumul repetitiv de conținut digital considerat superficial sau foarte puțin solicitant cognitiv.
Termenul nu desemnează însă o afecțiune medicală și nu înseamnă că telefonul produce literalmente „putrezirea creierului”. Impactul utilizării tehnologiei asupra copilului este mult mai complex și depinde de durată, vârstă, conținut, context și de ceea ce timpul online ajunge să înlocuiască: somn, mișcare, conversații, joacă sau activități școlare.
În acest sens, este mai util să vorbim despre limite digitale sănătoase pentru copii decât să folosim etichete alarmiste.
Problema reală apare atunci când telefonul sau tableta devin soluția automată pentru orice moment liber. Dacă un copil a învățat că la primul „Mă plictisesc” primește un ecran, îi va fi mai greu să descopere ce poate face singur atunci când stimularea imediată lipsește.
De ce este vara copiilor și o problemă economică pentru părinți
Discursul despre o „vară liberă” riscă să ignore o realitate foarte concretă: mulți părinți continuă să lucreze în lunile în care școlile sunt închise.
În Statele Unite, presa a relatat cazul unei familii cu trei copii care ajunsese să cheltuiască aproximativ 40.000 de dolari pentru opt săptămâni de activități de vară. Este un exemplu individual, nu un cost mediu al vacanței pentru familiile americane, dar ilustrează cât de costisitoare poate deveni organizarea supravegherii copiilor.
În Italia, au fost citate și estimări potrivit cărora opt săptămâni de tabere de zi și rezidențiale pentru trei copii ar putea ajunge aproape de 10.000 de euro, în timp ce unele programe parohiale ar avea costuri considerabil mai mici. Aceste cifre țin de contextul italian și nu pot fi transferate automat familiilor din România.
Problema de fond este însă recognoscibilă și la noi. Dacă doi părinți lucrează până după-amiaza, nu au bunici disponibili și copilul este prea mic pentru a rămâne singur, înscrierea într-un program de vacanță poate fi o necesitate, nu rezultatul dorinței de a-i umple fiecare minut.
„Dacă la opt dimineața trebuie să pleci la serviciu, te întorci la șase și nu ai bunici sau pe cineva cu care să lași copiii, trebuie să îi înscrii undeva”, subliniază Elena Cortinovis.
Plictiseala poate fi utilă pentru copii?
Da, în anumite condiții. Plictiseala nu trebuie privită automat ca o problemă care trebuie rezolvată de adult în câteva secunde. Ea poate funcționa ca un semnal: activitatea actuală nu mai oferă suficientă stimulare, iar copilul trebuie să găsească o direcție nouă.
Cercetările despre plictiseală sugerează că această stare poate favoriza căutarea de experiențe și idei noi, însă dovezile nu permit concluzia simplistă că „plictiseala îi face pe copii creativi”. Mult mai bine susținut științific este rolul jocului liber și al timpului nestructurat.
American Academy of Pediatrics recomandă păstrarea unor perioade de joacă nestructurată, arătând că jocul poate susține creativitatea, inițiativa, rezolvarea de probleme, autoreglarea și relațiile sociale. Pentru copil, timpul liber nu este neapărat „timp pierdut”.
În acest sens, Elena Cortinovis explică: „Din punct de vedere cognitiv, copilul are nevoie să ajungă și într-un moment în care spune «Nu știu ce să fac»”. De acolo poate începe explorarea propriilor interese și căutarea unei activități.
Plictiseala nu înseamnă să lași copilul singur cu tableta
Există o diferență importantă între timpul nestructurat și consumul pasiv de ecrane. Copilul care nu are un program organizat poate desena, inventa un joc, construi ceva, ieși afară, răsfoi o carte, discuta cu cineva, asculta muzică sau pur și simplu se poate odihni.
Dacă aproape orice pauză este ocupată imediat de un dispozitiv, această oportunitate de explorare se reduce. Pentru multe familii este util să stabilească dinainte reguli clare privind folosirea tehnologiei de către copii, astfel încât negocierile să nu înceapă de fiecare dată când apare plictiseala.
Pentru copiii sub 5 ani, Organizația Mondială a Sănătății recomandă limitarea timpului sedentar petrecut în fața ecranelor și încurajarea jocului activ. Pentru copiii și adolescenții de 5–17 ani, recomandările OMS pun accentul pe activitate fizică zilnică și pe limitarea comportamentului sedentar, în special a timpului recreațional excesiv petrecut pe ecrane.
Aceste recomandări nu înseamnă că orice minut la televizor sau tabletă este nociv. Un apel video cu bunicii, un joc creativ, un documentar și ore întregi de videoclipuri redate automat sunt experiențe diferite.
Copilul trebuie să învețe treptat să își gestioneze timpul liber
Nu este realist să luăm un copil obișnuit ani întregi cu stimulare constantă și să ne așteptăm ca, de mâine, să petreacă două ore inventând jocuri singur.
„Nu putem pretinde ca un copil obișnuit ani la rând cu tableta să știe brusc să se autogestioneze”, explică Elena Cortinovis. „Dacă are șase ani și timp de șase ani tableta a fost folosită pentru a umple momentele de plictiseală, va fi mai greu atât pentru el, cât și pentru părinte.”
Autonomia este o abilitate care se construiește. Un copil care la început rezistă numai câteva minute fără un stimul oferit de adult poate ajunge, în timp, să își organizeze singur perioade mai lungi de joacă.
Este aceeași diferență dintre autonomie și dezangajare parentală analizată și în materialul despre unde se termină încurajarea autonomiei și unde începe retragerea excesivă a adultului.
Rolul părintelui nu este să elimine orice urmă de plictiseală
Uneori, partea cea mai grea nu este plictiseala copilului, ci disconfortul părintelui când aude pentru a zecea oară „Nu am ce să fac”. Adultul poate simți presiunea de a găsi imediat un joc, o ieșire, un desen animat sau o activitate.
O alternativă este validarea emoției fără preluarea completă a responsabilității:
„Înțeleg că te plictisești. Uneori e greu să nu știi ce să faci. Sunt curios ce idee îți va veni.”
Mesajul transmite două lucruri simultan: „Te aud” și „Am încredere că poți găsi o soluție”.
Acest lucru nu înseamnă că un copil de doi ani trebuie lăsat să se descurce singur ore întregi. Cu cât copilul este mai mic, cu atât are nevoie de mai multă prezență, supraveghere și ajutor pentru inițierea jocului. Așteptările trebuie adaptate vârstei și nivelului de dezvoltare.
Șase strategii pentru o plictiseală constructivă
1. Începe cu perioade scurte
Copilul poate exersa treptat momente în care nu primește imediat o activitate. Pentru un copil care cere telefonul de fiecare dată când trebuie să aștepte, chiar și câteva minute pot reprezenta un început.
Elena Cortinovis oferă exemplul unei așteptări scurte la restaurant: în loc să îi fie pus imediat un ecran în față, copilul poate primi câteva obiecte simple și poate fi invitat să inventeze ceva cu ele.
2. Stabilește așteptări realiste
Un copil de doi ani nu are capacitatea de a-și organiza singur două ore de activitate. Un copil mai mare poate însă învăța treptat să își aleagă jocurile, să se joace singur și să tolereze perioade mai lungi fără divertisment oferit de adult.
Temperamentul contează și el. Unii copii intră foarte repede într-un joc imaginar; alții au nevoie de un punct de pornire.
3. Nu rezolva imediat fiecare „Mă plictisesc”
Poți răspunde empatic fără să inventezi tu activitatea. De exemplu: „Știu că acum nu îți vine nicio idee. Mai stai puțin cu senzația asta și vezi ce ai putea alege.”
Pentru copiii care se frustrează repede, poate fi utilă o listă făcută împreună în alt moment: desen, LEGO, bicicletă, plastilină, cărți, puzzle, muzică, joacă afară. Lista oferă orientare fără ca adultul să devină permanent animatorul copilului.
4. Observă și apreciază inițiativa
Dacă un copil care cere de obicei tableta începe singur să construiască un oraș din cutii, merită remarcat procesul: „Ai găsit singur ceva de făcut și ai avut o idee la care nu te-ai gândit de la început.”
Nu este necesar un premiu material. Recunoașterea inițiativei și a efortului poate fi suficientă.
5. Acceptă că joaca poate face dezordine
Joaca liberă nu arată întotdeauna ca o cameră perfect ordonată. O construcție din perne, o cutie transformată în navă spațială sau câteva coli tăiate pentru un proiect pot crea dezordine temporară.
Asta nu înseamnă că regulile dispar. Copilul poate avea libertate de explorare și, în același timp, responsabilitatea de a participa la strângerea lucrurilor după terminarea jocului. Regulile clare și consecvente îi oferă copilului predictibilitate fără să transforme fiecare activitate într-una controlată de adult.
6. Nu transforma telefonul în soluția universală
Uneori ecranul este practic și poate fi folosit fără vinovăție. Problema este automatismul: restaurant egal telefon, mașină egal tabletă, așteptare egal videoclip, plictiseală egal joc digital.
Dacă observi iritabilitate după perioade lungi de consum digital, poate fi util să analizezi durata, tipul de conținut, somnul și dificultatea tranziției de la ecran către alte activități. Articolul despre iritabilitatea copiilor după timpul petrecut pe ecrane explică mai pe larg aceste mecanisme.
Joaca liberă nu înseamnă lipsă de supraveghere
Un copil poate avea libertate fără să fie lăsat nesupravegheat în situații nepotrivite vârstei. Adultul rămâne responsabil pentru siguranță și pentru cadrul în care copilul își petrece timpul.
Pentru un preșcolar, joaca liberă poate însemna să aleagă între materiale disponibile într-un spațiu sigur. Pentru un copil mai mare poate însemna mai multă autonomie în curte, parc sau acasă, în limitele stabilite de familie și adaptate maturității lui.
Libertatea funcționează cel mai bine atunci când există și câteva repere: ore aproximative pentru mese și somn, responsabilități de bază, mișcare, acces la aer liber atunci când este posibil și reguli privind tehnologia.
Nu orice ecran este echivalent și nu orice program organizat este excesiv
Dezbaterea despre „kids rotting” riscă să creeze o nouă polarizare: taberele și cursurile ar fi rele, iar statul acasă ar fi bun; sau, invers, copilul fără program permanent ar fi „neglijat”. Niciuna dintre aceste extreme nu reflectă realitatea.
Un copil poate iubi o tabără de sport, muzică sau natură și poate beneficia de relațiile și experiențele de acolo. Alt copil poate avea nevoie după un an școlar solicitant de mai multe dimineți fără alarmă și de după-amiezi în care să decidă singur ce face.
La fel, tehnologia poate oferi informație, socializare și activități creative. Problema apare atunci când ea înlocuiește sistematic somnul, mișcarea, jocul, interacțiunea directă sau alte experiențe de dezvoltare. Un ghid mai amplu despre găsirea acestui echilibru este disponibil în articolul despre parenting și folosirea tehnologiei în familie.
O vară bună nu trebuie optimizată la maximum
Părinții pot simți presiunea că fiecare săptămână a vacanței trebuie să fie „utilă”: copilul să învețe engleză, să facă sport, să citească, să meargă în tabără, să dezvolte o abilitate nouă și să nu piardă nimic din ceea ce a învățat la școală.
Copilăria nu are însă nevoie să fie administrată ca un calendar profesional. Odihna, joaca spontană și timpul petrecut fără un obiectiv de performanță au și ele un rol.
În același timp, o vară complet lipsită de repere nu este potrivită tuturor copiilor. Cei care se autoreglează greu, au dificultăți de atenție, anumite tulburări de neurodezvoltare sau niveluri ridicate de anxietate pot beneficia de mai multă predictibilitate și structură.
De aceea, întrebarea utilă nu este „Trebuie să îmi las copilul să se plictisească?”, ci „De câtă structură, libertate și sprijin are nevoie copilul meu în această etapă?”
Ce poate arăta un program echilibrat de vacanță
Nu este nevoie de o agendă rigidă. Pentru multe familii poate funcționa o combinație între:
- perioade de joacă liberă;
- activitate fizică și timp petrecut afară;
- câteva activități organizate dacă sunt dorite și accesibile;
- momente petrecute cu familia și prietenii;
- responsabilități potrivite vârstei;
- timp pentru citit, desenat sau alte interese;
- utilizare digitală cu limite adaptate familiei;
- odihnă și zile în care nu trebuie „realizat” nimic.
Proporția dintre aceste elemente poate arăta complet diferit de la o familie la alta. Resursele financiare, programul de muncă, locuința, disponibilitatea bunicilor, accesul la spații sigure și nevoile copilului contează.
Nu transforma plictiseala într-un nou test de parenting
După ani în care părinților li s-a spus să stimuleze permanent copilul, există riscul ca acum să apară presiunea opusă: „copilul meu trebuie să știe să se plictisească perfect”. Nici aceasta nu este o țintă realistă.
Un copil se va plânge uneori. Va cere telefonul. Va spune că toate jucăriile sunt plictisitoare. Poate avea nevoie de puțin ajutor pentru a începe o activitate și apoi să continue singur.
Scopul nu este să îl forțăm să sufere de plictiseală, ci să îl ajutăm să descopere că o stare de disconfort nu trebuie rezolvată întotdeauna instantaneu din exterior. Uneori poate trece prin ea și poate găsi singur următorul lucru care îi trezește interesul.
Așa cum rezumă Elena Cortinovis, important este ca părinții să nu fie absorbiți de o nouă modă, ci să rămână atenți la nevoile reale ale copilului: oportunitatea de a avea timp liber, sprijin în reglarea emoțiilor și un mediu care stimulează fără să suprastimuleze.
Plictiseala nu este nici o revoluție educațională, nici o formă de neglijare. Poate deveni o experiență utilă atunci când copilul are siguranță, timp, limite și suficient spațiu pentru a descoperi singur ce urmează.
Dacă timpul petrecut pe ecrane, conflictele legate de tehnologie sau dificultatea copilului de a se juca și de a tolera momentele fără stimulare au devenit o sursă constantă de tensiune în familie, poți lua în considerare programarea unei ședințe cu un psiholog. O discuție poate ajuta la înțelegerea nevoilor copilului și la stabilirea unor limite și rutine adaptate familiei, fără culpabilizarea părinților.
Leave a Reply