Anxietatea de separare la copii poate provoca multă suferință, iar teama de despărțirea de părinți sau de alte persoane apropiate se poate manifesta nu doar prin plâns și refuz, ci și prin simptome fizice reale, precum dureri de burtă, greață, dureri de cap, tremur sau amețeală. Totuși, faptul că unui copil îi este greu să se despartă de părinte nu înseamnă automat că are o tulburare psihologică.
În primii ani de viață, anxietatea în momentul separării poate face parte din dezvoltarea firească. Devine o problemă clinică atunci când teama este mult mai intensă decât ar fi de așteptat pentru vârsta copilului, persistă și începe să îi afecteze școala sau grădinița, somnul, relațiile, activitățile ori viața familiei.
Ce sunt tulburările de anxietate la copii și adolescenți?
Anxietatea este o reacție firească a organismului atunci când anticipăm un pericol, o situație dificilă sau ceva necunoscut. Un copil poate fi neliniștit înainte de prima zi de școală, înaintea unui test sau atunci când trebuie să doarmă pentru prima dată în altă parte. O asemenea reacție nu reprezintă, prin ea însăși, o tulburare.
În tulburările de anxietate, frica și îngrijorarea devin însă excesive, dificil de controlat și suficient de persistente încât să producă suferință sau să interfereze cu viața de zi cu zi. Tulburările de anxietate sunt afecțiuni de sănătate mintală, nu tulburări neurologice.
Manifestările pot combina simptome fizice, precum palpitații, senzația de lipsă de aer, furnicături, greață, tensiune musculară sau tremur, cu manifestări psihologice și comportamentale precum frica intensă, anticiparea unui pericol, nevoia continuă de reasigurare, evitarea sau senzația de pierdere a controlului.
Există mai multe tulburări distincte, printre care tulburarea de anxietate de separare, fobiile specifice, tulburarea de anxietate socială, tulburarea de anxietate generalizată, tulburarea de panică și agorafobia. Tulburarea de anxietate generalizată nu este același lucru cu tulburarea de panică. De asemenea, tulburarea de stres posttraumatic poate presupune frică și anxietate intense, dar este încadrată separat în clasificările diagnostice actuale.
Estimările privind frecvența problemelor de anxietate diferă considerabil în funcție de vârstă și de modul în care acestea sunt măsurate. Organizația Mondială a Sănătății estimează că, la nivel global, o tulburare de anxietate este prezentă la aproximativ 4,1% dintre adolescenții de 10–14 ani și la 5,3% dintre cei de 15–19 ani. Procentele referitoare la simpla prezență a simptomelor de anxietate pot fi considerabil mai mari și nu trebuie confundate cu prevalența unui diagnostic.
Anxietatea de separare: teamă firească sau tulburare?
Teama de separare apare frecvent în dezvoltarea normală. Începând din a doua jumătate a primului an de viață, mulți copii devin mai neliniștiți atunci când părintele sau persoana care îi îngrijește pleacă. În perioada preșcolară pot exista momente în care copilul plânge la despărțire, se agață de părinte sau solicită mai multă apropiere.
American Academy of Child and Adolescent Psychiatry descrie anxietatea de separare problematică prin teama intensă legată de siguranța părinților sau a îngrijitorilor, refuzul separării, dificultatea de a dormi departe de aceștia și simptome fizice recurente.
Important este faptul că tulburarea de anxietate de separare nu înseamnă pur și simplu că unui copil îi este dor de mamă. Teama se poate concentra asupra mamei, tatălui, bunicului, bunicii sau asupra altei persoane de care copilul este puternic atașat. Elementul central este frica disproporționată că separarea se va produce sau că persoanei apropiate i s-ar putea întâmpla ceva rău.
Pentru a înțelege mai bine diferența dintre o frică specifică vârstei și una care începe să limiteze copilul, poate fi util și ghidul despre fricile copiilor și momentul în care este nevoie de ajutor.
Cum se manifestă anxietatea de separare la copii?
Manifestările diferă în funcție de vârstă, temperament, nivelul de dezvoltare emoțională și context. Un copil mic poate plânge intens și se poate agăța de părinte. Un copil de vârstă școlară poate refuza să meargă la școală sau poate începe să acuze dureri de burtă în diminețile în care trebuie să plece de acasă. La adolescenți, problema poate fi mai puțin evidentă și se poate manifesta prin evitarea activităților care presupun plecarea de acasă sau prin îngrijorare excesivă privind siguranța părinților.
Printre manifestările care pot apărea se numără:
- teama intensă că părintele va pleca, va păți ceva sau nu se va mai întoarce;
- refuzul de a merge la grădiniță, școală, excursii sau activități fără părinte;
- nevoia de a dormi împreună cu părintele sau refuzul de a dormi singur;
- agățarea de adult și solicitarea repetată de reasigurări;
- plâns, agitație sau crize intense în momentul despărțirii;
- dureri abdominale, greață, dureri de cap, tremur, palpitații sau amețeală.
Simptomele fizice ale anxietății sunt reale și nu înseamnă că un copil „se preface”. În același timp, nu orice durere de burtă, cefalee sau amețeală este provocată de anxietate. Febra nu este un simptom tipic al anxietății de separare, iar febra, durerile intense, vărsăturile persistente sau alte manifestări fizice importante trebuie evaluate medical.
Reacția adultului poate influența modul în care copilul învață să gestioneze frica. Asta nu înseamnă că părinții provoacă tulburarea, ci că anxietatea copilului și răspunsurile familiei se pot influența reciproc. Articolul despre relația dintre anxietatea părinților și anxietatea copiilor explică mai detaliat acest mecanism.
De ce simptomele se schimbă odată cu vârsta?
Copiii mici nu pot descrie întotdeauna în cuvinte ceea ce simt. Neliniștea poate apărea prin plâns, agitație, refuz, probleme de somn sau acuze corporale. Pe măsură ce cresc, copiii pot spune mai clar că se tem că părintele va avea un accident, se va îmbolnăvi sau îi va abandona.
Capacitatea de a recunoaște și regla emoțiile se dezvoltă treptat. De aceea, reacția copilului trebuie evaluată în raport cu vârsta și nivelul său de dezvoltare, nu comparată mecanic cu reacția unui adult. Părinții pot sprijini acest proces prin validarea emoțiilor și prin încurajarea treptată a autonomiei, fără ironizare și fără a confirma că scenariul de care se teme copilul este într-adevăr periculos. Mai multe repere sunt prezentate în materialul despre cum învață copiii să își recunoască și să își gestioneze emoțiile.
La fel de important este să nu fie eliminată automat orice situație sigură care îi produce copilului disconfort. Protecția este necesară în fața pericolelor reale, dar evitarea permanentă poate limita experiențele prin care copilul descoperă că poate tolera separarea și că părintele se întoarce. Diferența dintre protecție și eliminarea excesivă a disconfortului este abordată și în articolul despre supraprotecția copiilor și dezvoltarea autonomiei emoționale.
Anxietatea de separare poate duce la depresie?
Anxietatea de separare nu se transformă automat în depresie. La mulți copii, dificultățile legate de separare se reduc pe măsură ce dezvoltarea avansează și copilul acumulează experiențe în care poate rămâne în siguranță fără prezența permanentă a părintelui.
Există însă situații în care anxietatea devine persistentă. Atunci când copilul începe să lipsească frecvent de la școală, evită prietenii și activitățile, doarme prost sau își organizează viața în jurul fricii, impactul emoțional poate deveni important. Tulburările de anxietate și depresia pot apărea împreună, iar izolarea, pierderea interesului și tristețea persistentă merită evaluate separat.
În special la vârsta adolescenței, dacă apar retragere socială, lipsa interesului pentru activități care înainte făceau plăcere, scăderea evidentă a energiei sau o stare de tristețe persistentă, sunt utile și reperele despre semnele depresiei la adolescenți și momentul în care este nevoie de ajutor.
Când este recomandată evaluarea unui specialist?
Nu fiecare copil care plânge la despărțire are nevoie de psihoterapie. Contează mai ales intensitatea, persistența și impactul problemei asupra funcționării sale. O evaluare poate fi utilă atunci când frica este mult peste ceea ce ar fi de așteptat pentru vârstă, copilul refuză constant școala sau activitățile, nu poate dormi fără părinte, are frecvent simptome fizice înaintea separării ori întreaga familie ajunge să își organizeze programul în jurul anxietății sale.
Un psiholog clinician cu experiență în lucrul cu copii și adolescenți poate evalua simptomele, nivelul de dezvoltare și impactul lor asupra vieții copilului. Dacă este indicată psihoterapia, aceasta este realizată de un psihoterapeut cu formare și competențe potrivite vârstei. În situațiile mai severe, atunci când există simptome psihice asociate sau este necesară o evaluare medicală de specialitate, poate fi recomandată și consultarea unui medic psihiatru pentru copii și adolescenți.
Scopul nu este eliminarea oricărei frici de separare. Copilul are nevoie să învețe, treptat și într-un cadru sigur, că poate tolera distanța față de persoanele apropiate, că poate cere ajutor când are nevoie și că despărțirea temporară nu înseamnă abandon.
Dacă teama de separare a devenit persistentă și afectează școala, somnul, relațiile sau viața familiei, poți lua în considerare o discuție cu un psiholog pentru a clarifica natura dificultăților și forma de sprijin potrivită copilului și familiei.
Leave a Reply