Un copil poate observa foarte repede felul în care părintele reacționează la incertitudine. Dacă adultul verifică permanent dacă totul este în regulă, anticipează frecvent scenarii negative sau intervine imediat pentru a elimina orice disconfort al copilului, acesta poate ajunge să învețe că lumea este mai periculoasă decât pare și că situațiile dificile trebuie evitate.
Dar formula „părinți anxioși, copii anxioși” este prea simplă. Anxietatea părinților poate crește vulnerabilitatea copilului, însă nu îi determină inevitabil viitorul psihologic. Genele, temperamentul, experiențele personale, mediul familial, relațiile, școala și modul în care copilul învață să facă față fricii contribuie împreună la apariția sau menținerea anxietății.
Un raport QUID+ realizat în Italia în 2025 a readus în discuție tocmai această relație dintre anxietatea copiilor și cea a părinților. Datele sunt interesante, dar trebuie interpretate în context: provin dintr-un chestionar adresat unui eșantion de aproximativ 500 de familii și nu reprezintă o estimare epidemiologică pentru toți părinții.
Ce a arătat raportul despre anxietatea copiilor și stresul părinților
În eșantionul QUID+, 66% dintre părinții copiilor descriși ca anxioși au raportat stres și incertitudine atunci când încercau să gestioneze anxietatea acestora. Pentru 15%, asemenea episoade erau frecvente și dificil de gestionat.
În plus, 86% dintre persoanele chestionate au declarat că percep niveluri semnificative de anxietate în propria viață de zi cu zi. Acest rezultat nu demonstrează că 86% dintre părinți au o tulburare de anxietate și nici că anxietatea lor a fost transmisă copiilor. El indică însă cât de prezentă era experiența subiectivă a neliniștii în grupul investigat.
Pentru părinții care vor să recunoască diferența dintre grijile obișnuite și o problemă care începe să afecteze funcționarea copilului, ghidul despre semnele și intervențiile în anxietatea la copii oferă repere suplimentare.
Anxietatea părinților se transmite copiilor?
Există o asociere clară între anxietatea parentală și riscul de anxietate al copilului, dar termenul „transmitere” nu trebuie înțeles ca un contagiu și nici ca o moștenire inevitabilă.
O meta-analiză a 25 de studii, care a inclus 7.285 de copii, a arătat că urmașii părinților cu tulburări de anxietate aveau un risc de aproximativ 1,76 ori mai mare de a avea la rândul lor o tulburare de anxietate decât copiii părinților fără asemenea diagnostice.
Acest rezultat arată un risc crescut, nu o certitudine. Majoritatea copiilor nu pot fi descriși printr-o formulă de tipul „părinte anxios egal copil anxios”.
Nu este doar imitație: genele și mediul lucrează împreună
Copiii învață într-adevăr observând. Dacă un părinte reacționează cu teamă intensă la câini, zbor, interacțiuni sociale sau probleme de sănătate, copilul poate prelua mesajul că situația respectivă este periculoasă. Acest mecanism este numit modelare.
Dar anxietatea familială nu poate fi explicată doar prin modelare. Cercetarea arată că există și vulnerabilități genetice și temperamentale. Unii copii sunt, de exemplu, mai inhibați comportamental sau mai sensibili la amenințare încă de timpuriu, iar aceste caracteristici pot interacționa cu experiențele lor.
La rândul său, copilul influențează comportamentul părintelui. Un copil foarte precaut poate determina un adult îngrijorat să devină și mai protector. Astfel se poate forma o buclă în care anxietatea copilului și reacțiile adultului se întăresc reciproc.
De ce supraprotecția poate întreține anxietatea
Atunci când copilului îi este frică, instinctul părintelui este să îl protejeze. Protecția este necesară atunci când există un pericol real. Problema apare când adultul începe să elimine sistematic din viața copilului situații sigure, dar inconfortabile.
De exemplu, părintele poate vorbi mereu în locul copilului timid, poate evita orice situație în care acesta ar putea greși sau poate renunța imediat la o activitate când copilul spune că îi este teamă. Pe termen scurt, anxietatea scade. Pe termen lung, copilul poate pierde ocazia de a descoperi că poate tolera frica și că situația este mai puțin periculoasă decât anticipa.
O meta-analiză a cercetărilor despre parenting și anxietatea infantilă a arătat că legătura generală dintre parenting și anxietate este modestă, dar controlul excesiv și limitarea autonomiei par mai relevante decât simpla lipsă de căldură parentală. Asta nu înseamnă că supraprotecția este singura cauză a anxietății, ci că poate deveni unul dintre mecanismele care o mențin.
Echilibrul dintre ajutor și autonomie este important și pentru dezvoltarea emoțională a copilului și rolul părinților în acest proces.
Reasigurarea repetată poate deveni parte din cercul anxietății
Un copil anxios poate întreba de multe ori: „Sigur nu pățesc nimic?”, „Sigur vii să mă iei?”, „Sigur nu iau notă mică?”, „Sigur nu ești bolnav?”. Răspunsul părintelui îl liniștește pentru câteva minute, după care îndoiala reapare.
Este firesc să reasigurăm copilul uneori. Totuși, dacă familia intră într-un ciclu în care fiecare urmă de neliniște trebuie eliminată prin confirmări repetate, copilului îi poate deveni mai greu să tolereze incertitudinea.
O reacție mai utilă poate combina validarea cu încrederea în capacitatea copilului: „Știu că te sperie gândul acesta. Nu putem avea certitudine absolută, dar putem vedea împreună ce te-ar ajuta să mergi mai departe chiar dacă ai puțină teamă.”
Frica și anxietatea nu trebuie eliminate complet
Barbara Franco, autoarea proiectului QUID+, formulează un principiu important: „Anxietatea nu trebuie demonizată, ci înțeleasă și gestionată conștient.”
Anxietatea este o emoție normală, cu rol de protecție. Un copil poate fi neliniștit în prima zi de școală, înaintea unei evaluări sau când doarme pentru prima dată în altă parte fără ca acest lucru să indice o tulburare.
Problema apare atunci când frica devine disproporționată, persistentă, produce multă suferință sau începe să limiteze viața copilului. Mai multe diferențe între reacțiile normale de teamă și dificultățile care necesită atenție sunt explicate în articolul despre teama și anxietatea în copilărie.
Ce îi poate provoca anxietate unui copil
În raportul QUID+, părinții chestionați au indicat cel mai frecvent teama de judecată și eșec, menționată de 42% dintre respondenți. Schimbările rutinei au fost menționate de 21,2%, iar tensiunile familiale de 12,7%.
Aceste cifre descriu percepțiile familiilor participante și nu trebuie interpretate drept proporția cauzelor clinice ale anxietății. În realitate, Organizația Mondială a Sănătății descrie tulburările de anxietate ca rezultatul interacțiunii dintre factori sociali, psihologici și biologici.
Pentru un copil, anxietatea poate fi influențată de temperament, experiențe stresante, conflicte familiale, bullying, presiune academică, probleme medicale, schimbări majore, pierderi sau alte dificultăți. Uneori nu poate fi identificată o singură cauză.
În cazul copiilor pentru care teama de evaluare și greșeală apare mai ales în mediul educațional, poate fi utilă și diferențierea dintre anxietate și stresul academic la copii și adolescenți.
Anxietatea de separare, anxietatea socială și alte forme de anxietate
Copiii pot avea manifestări foarte diferite. Unele se încadrează în tulburări de anxietate recunoscute clinic, în timp ce altele sunt descrieri ale unei dificultăți fără a reprezenta automat un diagnostic.
Printre tulburările de anxietate care pot apărea la copii se numără:
- tulburarea de anxietate de separare;
- fobiile specifice;
- tulburarea de anxietate socială;
- tulburarea de anxietate generalizată;
- în anumite situații și în funcție de vârstă, tulburarea de panică.
Anxietatea de performanță poate descrie teama intensă de evaluare sau eșec, dar nu constituie automat un diagnostic distinct. Similar, expresii precum „anxietate relațională” sunt descriptive și pot avea semnificații diferite.
Tulburarea obsesiv-compulsivă și tulburarea de stres posttraumatic pot implica anxietate severă, dar sunt clasificate separat de tulburările de anxietate în sistemele diagnostice actuale.
Pentru copiii la care dificultatea centrală este despărțirea de persoanele de atașament poate fi consultat ghidul despre anxietatea de separare la copii și diferența față de teama firească de separare.
Ce poate face părintele când copilul este anxios
Chiara Bosia, psihoterapeută cognitiv-comportamentală implicată în proiectul QUID+, sintetizează perspectiva familială astfel: „Anxietatea nu este doar o problemă a copilului, ci a întregii familii.”
Aceasta nu înseamnă că familia este vinovată. Înseamnă că reacțiile adulților pot deveni o resursă importantă pentru schimbare. Părintele poate:
- să valideze emoția fără a confirma că pericolul imaginat este real;
- să evite rușinarea copilului pentru faptul că îi este frică;
- să îi permită să facă pași progresivi spre situațiile sigure pe care le evită;
- să reducă treptat reasigurarea excesivă;
- să ofere rutine și predictibilitate fără a transforma fiecare schimbare într-un pericol;
- să își observe propriile reacții anxioase și felul în care vorbește despre risc;
- să încurajeze autonomia potrivită vârstei.
Copiii își dezvoltă aceste capacități treptat. Articolul despre reglarea emoțiilor la copii explică modul în care adultul poate trece de la calmarea copilului la sprijinirea treptată a autoreglării.
„Antrenor emoțional” nu înseamnă terapeutul propriului copil
Raportul QUID+ folosește imaginea părintelui ca „antrenor emoțional”: un adult care nu elimină toate emoțiile dificile, ci îl ajută pe copil să le recunoască și să le traverseze.
Ideea poate fi utilă dacă nu este dusă prea departe. Părintele nu trebuie să devină psihoterapeutul copilului și nici să transforme fiecare moment de teamă într-o lecție. Rolul său este în primul rând relațional: să ofere siguranță, să numească emoțiile, să mențină limite și să transmită încredere în capacitatea copilului de a face față.
În raport, 50,7% dintre respondenți au spus că și-ar dori mai multă pregătire privind gestionarea emoțiilor, iar 55,9% au declarat că nu cunosc tehnici specifice prin care să își ajute copilul să facă față anxietății. Procentele descriu grupul chestionat, dar semnalează o nevoie plauzibilă: părinții pot avea nevoie și ei de sprijin, nu doar de recomandarea de a fi mai calmi.
Uneori intervenția poate începe chiar cu părinții
Tratamentul anxietății la copii nu presupune întotdeauna doar ședințe individuale cu copilul. Mai ales la vârste mici, implicarea părinților poate fi esențială.
CDC arată că intervențiile comportamentale pentru anxietatea infantilă pot include copilul, familia sau ambele, iar pentru copiii foarte mici participarea părinților are un rol deosebit de important. Terapia cognitiv-comportamentală este una dintre abordările cu cele mai bune dovezi pentru tulburările de anxietate și include frecvent expunerea graduală la situațiile temute.
Există inclusiv studii asupra intervențiilor CBT adresate predominant părinților, prin care adulții învață să modifice acele răspunsuri care pot întreține anxietatea copilului. Forma potrivită depinde însă de vârstă, diagnostic, severitate și contextul familiei.
Pentru familiile cu copii mici, materialul despre consilierea pentru părinții copiilor de 0–5 ani explică mai detaliat când poate fi suficient lucrul cu adulții și când este necesară o evaluare mai amplă.
Educația emoțională poate ajuta, dar „ora de empatie” nu este o soluție magică
Raportul QUID+ face referire la experiențe europene de educație emoțională și la ceea ce este numit popular „ora de empatie”. În Danemarca, de exemplu, există tradiția Klassens tid, un timp al clasei în care pot fi discutate relațiile, dificultățile și viața colectivului. În presa internațională, aceasta a fost adesea descrisă simplificat drept o lecție săptămânală de empatie.
Mai important decât denumirea unui program este principiul din spatele lui. OMS menționează educația parentală și programele școlare care dezvoltă abilitățile sociale, emoționale și de coping printre abordările comunitare relevante pentru prevenirea anxietății.
Copiii pot beneficia când învață că emoțiile au nume, că frica poate fi discutată și că există mai multe modalități de a răspunde unei situații dificile. Educația emoțională nu elimină însă riscul individual și nu înlocuiește tratamentul atunci când există o tulburare de anxietate.
O carte despre anxietate poate fi utilă, dar nu este tratament
În contextul raportului din 2025, QUID+ a anunțat și volumul Il grande libro dell’ansia, de Barbara Franco, realizat cu consultanța psihoterapeutei Chiara Bosia. Cartea a fost publicată ulterior de Gribaudo și este construită în jurul unor povești ilustrate pentru copii și al unor materiale adresate părinților.
Astfel de cărți pot fi puncte de pornire pentru conversații și pot oferi idei practice. Ele nu pot însă stabili dacă un copil are o tulburare de anxietate și nu înlocuiesc evaluarea psihologică sau psihiatrică atunci când simptomele sunt intense.
Când anxietatea copilului merită evaluată de un specialist
Nu fiecare teamă necesită psihoterapie. Evaluarea devine mai importantă atunci când anxietatea persistă, este disproporționată față de situație sau începe să interfereze cu viața copilului.
Printre semnalele relevante se pot afla evitarea repetată a școlii sau activităților, teama intensă de separare peste ceea ce este de așteptat pentru vârstă, nevoia continuă de reasigurare, problemele de somn, simptomele fizice recurente, izolarea, atacurile de panică sau o deteriorare evidentă a funcționării.
Simptomele fizice precum durerile abdominale, cefaleea, greața sau palpitațiile nu trebuie presupuse automat ca fiind „doar anxietate”. Atunci când sunt persistente sau îngrijorătoare, este importantă și evaluarea medicală.
Părintele anxios nu este un părinte „toxic”
Poate cea mai importantă corecție a ideii de „transmitere” este evitarea vinovăției. Un părinte cu anxietate nu își condamnă copilul la aceeași problemă și nu trebuie să își ascundă orice emoție pentru a-l proteja.
Dimpotrivă, copilul poate vedea un model util atunci când adultul spune: „Sunt puțin îngrijorat, dar pot să gestionez asta” sau când recunoaște că are nevoie de sprijin și îl caută. Modelarea nu înseamnă doar transmiterea fricii; poate însemna și modelarea modului sănătos de a trăi cu incertitudinea.
Uneori, cea mai bună intervenție pentru copil începe cu reducerea presiunii asupra părintelui. Un adult mai susținut poate avea mai multe resurse pentru a tolera anxietatea copilului fără să o minimalizeze, dar și fără să încerce să elimine imediat orice disconfort.
Dacă anxietatea copilului afectează viața de zi cu zi sau observi că propriile temeri, supraprotecția ori nevoia constantă de control au devenit greu de gestionat în familie, poți solicita o programare pentru o discuție cu un psiholog. Evaluarea poate clarifica dacă este nevoie de intervenție pentru copil, de consiliere parentală, de lucru cu întreaga familie sau de o combinație adaptată situației.
Leave a Reply