„Este nevoie de un sat pentru a crește un copil” este una dintre cele mai cunoscute expresii despre parenting. Dincolo de formularea devenită celebră, ideea surprinde o realitate documentată în numeroase comunități: creșterea unui copil nu trebuie să fie exclusiv sarcina a doi adulți izolați de restul familiei și al societății.
În anumite societăți din Africa subsahariană, rudele extinse, bunicii, unchii, mătușile, frații mai mari, vecinii și alte persoane apropiate participă la îngrijirea copiilor într-o măsură care poate părea neobișnuită pentru familiile obișnuite cu un model parental foarte individualizat. Antropologia folosește și termenul de alloparenting pentru îngrijirea oferită unui copil de persoane diferite de părinții săi biologici.
Asta nu înseamnă însă că există un singur „model african de familie”. Africa este un continent extrem de divers, iar o familie dintr-un oraș mare din Africa de Sud poate funcționa foarte diferit de o gospodărie rurală din Mali, Ghana, Kenya sau Zimbabwe. Valoroasă este mai ales ideea care apare în numeroase contexte: părinții și copiii pot beneficia de o rețea mai largă de relații stabile și de încredere.
„Este nevoie de un sat pentru a crește un copil”: ce înseamnă expresia
Formula este prezentată frecvent drept un „proverb african”, deși originea exactă a expresiei moderne nu poate fi atribuită cu certitudine unei singure culturi. Există însă în mai multe limbi și comunități africane proverbe care exprimă o idee asemănătoare: copilul crește prin relațiile cu mai mulți oameni, nu exclusiv în interiorul unei gospodării izolate.
În sens psihologic, „satul” poate fi înțeles ca rețeaua de adulți care contribuie în mod stabil și sigur la viața copilului. Uneori sunt bunicii și rudele. Alteori pot fi nașii, prietenii apropiați ai familiei, vecinii, educatorii sau alte persoane cu care copilul construiește relații de încredere.
Același principiu este explorat și în articolul despre co-parenting, alloparenting și rețelele de sprijin în creșterea copiilor, unde sunt explicate diferențele dintre responsabilitatea parentală și ajutorul oferit de comunitatea apropiată.
Familia extinsă poate avea un rol mult mai mare decât simplul ajutor ocazional
În unele comunități africane, familia nu se reduce la părinți și copii. Bunicii, mătușile, unchii, verii și alte rude pot face parte activ din viața de zi cu zi și din deciziile legate de creșterea copilului.
Un copil poate petrece perioade importante alături de bunici sau de alte rude fără ca acest lucru să însemne automat ruperea relației cu părinții. Uneori aranjamentul apare pentru ca părinții să poată lucra sau studia, alteori pentru ca un copil să aibă acces la școală ori pentru că familia trece printr-o perioadă dificilă.
Studiile realizate în diferite regiuni din Africa subsahariană arată că rudele extinse pot furniza bani, hrană, informații, supraveghere, transport sau ajutor pentru accesarea serviciilor medicale. Sprijinul nu este doar emoțional, ci poate avea o funcție practică foarte concretă.
Această realitate ne amintește că relațiile importante pentru copil pot exista și dincolo de părinți, prin adulți de referință care oferă stabilitate, ascultare și ghidare.
Ce este kinship care
Atunci când un copil care nu poate fi îngrijit de părinții săi ajunge în grija bunicilor, a unei mătuși, a unui unchi sau, în anumite sisteme, a unor prieteni foarte apropiați ai familiei, se vorbește despre kinship care, adică îngrijire în cadrul rețelei de rudenie sau al familiei extinse.
Acest model are o tradiție îndelungată în numeroase comunități. El poate permite copilului să rămână într-un mediu cunoscut, să își păstreze limba, legăturile familiale, comunitatea și continuitatea culturală.
UNICEF documentează, de exemplu, rolul important al îngrijirii de către rude în Zimbabwe, unde aproximativ un sfert dintre copii sunt estimați ca aflându-se într-o asemenea formă de îngrijire.
Dar faptul că o soluție este familială nu garantează automat că este suficientă sau sigură. O bunică în vârstă care preia mai mulți nepoți după moartea părinților poate oferi afecțiune și continuitate, dar poate avea nevoie de sprijin financiar, medical și social. Din acest motiv, serviciile de protecție a copilului nu devin inutile doar pentru că familia extinsă este disponibilă.
Comunitatea nu înlocuiește responsabilitatea părinților
A spune că un copil este crescut „de comunitate” nu înseamnă că nimeni nu mai are o responsabilitate clară. Părinții sau tutorii rămân principalii responsabili pentru siguranță, sănătate și deciziile importante din viața copilului.
O rețea sănătoasă de sprijin funcționează mai degrabă ca o extensie a îngrijirii. Bunica poate rămâne cu copilul când părintele lucrează. Un unchi poate deveni un adult la care adolescentul apelează pentru sfaturi. Un vecin de încredere poate ajuta într-o urgență. Prietenii familiei pot crea un sentiment de apartenență.
Aceste relații nu slăbesc automat atașamentul dintre copil și părinți. Copiii pot construi relații semnificative cu mai mulți adulți, atât timp cât aceștia sunt predictibili, siguri și respectă rolurile și limitele familiei.
Educația împărțită nu înseamnă că orice adult poate disciplina copilul cum dorește
În anumite comunități tradiționale, adulții din vecinătate sau membrii familiei extinse au participat activ la transmiterea regulilor și la corectarea comportamentului copiilor. Ideea poate fi valoroasă atunci când înseamnă că un copil nu este ignorat dacă are nevoie de ajutor și că adulții își asumă împreună protecția lui.
Există însă o limită importantă. Responsabilitatea comunitară nu justifică pedeapsa fizică, umilirea, amenințarea sau autoritatea nelimitată asupra copilului. Organizația Mondială a Sănătății arată că pedeapsa corporală este asociată cu efecte negative asupra sănătății și dezvoltării copilului și nu are beneficii demonstrate.
Un „sat” sănătos îl protejează pe copil, nu îi oferă fiecărui adult permisiunea de a-l controla.
De ce bunicii și vârstnicii pot deveni repere importante
În numeroase comunități, persoanele vârstnice au un rol important în transmiterea memoriei familiale și culturale. Copiii pot învăța de la bunici povești, limbă, tradiții, istoria familiei, norme sociale și modalități de a înțelege lumea.
Această relație nu este specifică Africii. Și în România, bunicii pot avea un rol major în viața nepoților, mai ales în familiile în care părinții lucrează mult sau au nevoie de sprijin practic. Diferența constă în măsura în care această participare este considerată o responsabilitate firească a întregii familii sau doar un ajutor suplimentar.
Nu toți bunicii pot sau doresc însă să participe intens la creșterea nepoților. Pot exista probleme de sănătate, distanță geografică, relații familiale dificile sau pur și simplu limite personale. Rețeaua de sprijin este utilă atunci când există disponibilitate și acord, nu când îngrijirea este impusă unei persoane doar pentru că este rudă.
Un copil poate avea și „părinți sociali”
Legătura biologică nu este singura modalitate prin care un adult poate deveni important în dezvoltarea unui copil. În literatura despre unele comunități africane apare conceptul de social father, sau „tată social”, pentru bărbați care exercită funcții de îngrijire, protecție și ghidare fără a fi tatăl biologic.
Poate fi vorba despre un bunic, un unchi, un frate adult, partenerul mamei sau o altă figură masculină stabilă. Similar, femeile din familia extinsă sau din comunitate pot avea roluri de îngrijire apropiate de cele parentale.
Din perspectivă psihologică, elementul relevant nu este titlul pe care îl primește persoana, ci calitatea relației. Un copil beneficiază atunci când adultul este disponibil, predictibil, protector și îi respectă limitele.
De ce asemenea rețele au devenit importante în perioade de criză
Rețelele familiale extinse au avut un rol deosebit de important în regiuni afectate de sărăcie, migrație, conflicte sau epidemia HIV/AIDS. Atunci când părinții au murit, s-au îmbolnăvit sau au fost nevoiți să migreze pentru muncă, bunicii și alte rude au preluat adesea îngrijirea copiilor.
Acest răspuns comunitar a protejat numeroși copii de instituționalizare și de pierderea completă a legăturilor familiale. Totuși, ar fi greșit să romantizăm situația. O familie care preia încă doi sau trei copii fără suficiente venituri poate deveni copleșită, iar îngrijitorii în vârstă pot avea propriile probleme de sănătate.
Solidaritatea comunitară funcționează cel mai bine atunci când este însoțită de servicii publice, acces la educație și sănătate, protecție socială și sprijin economic.
De ce „satul” poate fi important și pentru părinți
Beneficiarul unei rețele de sprijin nu este doar copilul. Părinții pot avea nevoie de cineva care să stea două ore cu cel mic, să îi ajute când sunt bolnavi, să îi asculte fără să îi judece sau pur și simplu să le ofere certitudinea că nu sunt singuri.
În multe familii contemporane, doi adulți încearcă să combine munca, îngrijirea copilului, treburile casei, relația de cuplu și propria sănătate fără ajutor constant. Uneori există un singur părinte. Dacă bunicii sunt departe și serviciile de îngrijire sunt greu accesibile, întreaga presiune poate ajunge pe foarte puține persoane.
Articolul despre vinovăția parentală și importanța unei rețele de sprijin explică de ce posibilitatea de a cere ajutor nu reprezintă un semn că părintele „nu se descurcă”.
Mai mulți adulți de încredere pot oferi copilului perspective diferite
Părinții rămân figuri centrale, dar niciun adult nu poate oferi singur toate experiențele de care un copil va beneficia de-a lungul dezvoltării. Bunicul poate avea răbdare pentru o poveste pe care părintele obosit nu o mai poate asculta în acel moment. O mătușă poate deveni persoana cu care adolescentul discută o problemă pe care încă nu se simte pregătit să o abordeze acasă. Un profesor, antrenor sau prieten apropiat al familiei poate oferi un alt model de relaționare.
Important este ca acești adulți să nu concureze cu părinții pentru loialitatea copilului și să nu îi submineze deliberat. O rețea de sprijin sănătoasă funcționează prin cooperare, nu prin mesaje contradictorii și conflicte de putere.
Dezvoltarea emoțională are nevoie atât de relații, cât și de predictibilitate. Mai multe informații despre acest echilibru sunt disponibile în materialul despre rolul afecțiunii, comunicării și limitelor în dezvoltarea emoțională a copilului.
Un „sat” numeros nu este automat un sat bun
Modelul comunitar poate părea atractiv în contrast cu izolarea multor familii contemporane, dar numărul persoanelor implicate nu garantează calitatea relațiilor.
O familie extinsă poate fi solidară și protectoare, dar poate fi și conflictuală. Bunicii pot oferi un sprijin extraordinar sau pot ignora limitele părinților. O comunitate foarte apropiată poate oferi apartenență, dar poate exercita și presiune socială, control sau judecată.
Pentru copil contează mai ales dacă adulții din jur:
- sunt persoane sigure și stabile;
- îi respectă integritatea și limitele;
- nu folosesc violența sau umilirea drept disciplină;
- cooperează suficient în privința regulilor importante;
- îi permit să apeleze la părinți atunci când ceva îl face să se simtă inconfortabil;
- nu îi cer să păstreze secrete nepotrivite față de părinți;
- îi oferă sprijin fără a încerca să controleze întreaga familie.
Urbanizarea și migrația schimbă și aceste modele familiale
Nici societățile africane nu au rămas neschimbate. Migrația către orașe, deplasarea pentru muncă, globalizarea și schimbarea stilurilor de viață fac ca rudele care altădată locuiau în aceeași gospodărie sau la câteva case distanță să ajungă uneori la sute de kilometri una de alta.
În orașe precum Nairobi, Lagos, Accra sau Johannesburg există familii nucleare, monoparentale, extinse, recompuse și numeroase alte forme de organizare. Ideea unei Africi în care fiecare copil este permanent înconjurat de un sat tradițional nu corespunde realității contemporane.
În același timp, solidaritatea nu dispare neapărat odată cu distanța. Poate lua forme noi: rude care trimit bani, bunici care vin pentru perioade limitate, grupuri religioase, organizații comunitare, vecini sau prieteni care creează rețele de ajutor într-un mediu urban.
Ce putem prelua în România fără să copiem un model cultural
Nu este nevoie să importăm un anumit model familial pentru a recupera ideea de comunitate. În România, „satul” unei familii poate fi format din bunici, nași, frați și surori, prieteni apropiați, vecini de încredere, părinții colegilor copilului sau alte persoane cu care se construiesc relații stabile.
Pentru un părinte, un început realist poate însemna să accepte ajutorul fără vinovăție. Pentru altul poate însemna să construiască relații cu alte familii din cartier. Uneori este suficient să existe două sau trei persoane cărora le poți cere ajutor într-o situație neprevăzută.
Nevoia devine mai vizibilă atunci când sprijinul lipsește complet. Materialul despre izolarea părinților și nevoia de comunitate arată cum lipsa oamenilor pe care te poți baza poate transforma oboseala obișnuită într-o experiență mult mai greu de gestionat.
Poate comunitatea să înlocuiască serviciile publice?
Nu. Vecinii, rudele și prietenii pot face enorm, dar o comunitate informală nu poate înlocui creșa, școala, sistemul medical, serviciile pentru dizabilitate, protecția copilului sau sprijinul pentru familiile aflate în sărăcie.
Modelul „satului” devine problematic dacă este folosit pentru a spune familiilor că trebuie pur și simplu să se ajute între ele în loc să existe servicii funcționale. Sprijinul informal și infrastructura socială nu se exclud; ideal, se completează.
Același lucru este valabil pentru sănătatea mintală. O rudă sau un prieten poate asculta și poate oferi ajutor practic, dar nu trebuie să înlocuiască evaluarea unui specialist atunci când un părinte este persistent copleșit, anxios sau deprimat ori când copilul are dificultăți emoționale sau comportamentale importante.
Lecția utilă a „satului”: parentingul nu trebuie să fie o experiență solitară
Ceea ce merită păstrat din modelele comunitare nu este o imagine idealizată a unei lumi în care toate rudele sunt armonioase și fiecare vecin știe ce este mai bine pentru copil. Lecția mai realistă este că îngrijirea poate fi distribuită fără ca responsabilitatea să dispară.
Un copil poate avea părinți implicați și, în același timp, bunici de care este profund atașat, o mătușă în care are încredere, prieteni ai familiei care îl cunosc de când era mic și profesori care devin repere importante. Părinții pot rămâne principalii săi îngrijitori fără să fie obligați să facă absolut totul singuri.
Într-o perioadă în care multe familii resimt izolarea, presiunea profesională și senzația că un „părinte bun” trebuie să fie disponibil permanent, ideea unui sat poate funcționa ca o corecție importantă: oamenii au crescut întotdeauna prin relații, iar a cere și a oferi ajutor poate fi o parte firească a vieții de familie.
Dacă izolarea, epuizarea parentală sau dificultățile de a stabili limite între membrii familiei au devenit greu de gestionat, poți programa o ședință cu un psiholog pentru a discuta ce tip de sprijin ar fi potrivit situației familiei tale.
Leave a Reply