Bullying-ul nu este o simplă „obrăznicie”, dar nici dovada că un copil este rău, lipsit de educație sau incapabil să se schimbe. Este un fenomen relațional complex, în care apare de regulă un dezechilibru de putere, iar comportamentul agresiv sau umilitor se repetă ori există o probabilitate mare să se repete. Poate lua forme fizice, verbale, sociale sau digitale și îi poate afecta nu doar pe copiii vizați, ci și pe cei care agresează și pe colegii care asistă.
De aceea, bullying-ul nu poate fi combătut eficient prin găsirea rapidă a unui vinovat. Familia are un rol important, la fel și școala, grupul de colegi și mediul online. Uneori este necesar și sprijin psihologic. O intervenție utilă începe prin înțelegerea concretă a situației și prin oprirea comportamentului, nu prin etichetarea copilului drept „bully” pentru tot restul vieții.
Ce este bullying-ul și cum îl deosebim de un conflict între copii
Nu orice ceartă, insultă sau altercație între elevi reprezintă bullying. Copiii și adolescenții au conflicte, se supără, își dispută obiecte, prietenii sau poziții în grup și pot reacționa nepotrivit. Aceste comportamente trebuie gestionate, dar termenul de bullying descrie o dinamică mai specifică.
CDC definește bullying-ul prin trei elemente importante: existența unui comportament agresiv nedorit, un dezechilibru real sau perceput de putere și repetarea comportamentului sau probabilitatea ridicată ca acesta să se repete. Puterea nu înseamnă doar forță fizică. Poate proveni din popularitate, statut social, acces la informații compromițătoare, sprijinul unui grup sau capacitatea de a izola o altă persoană.
UNESCO propune o perspectivă și mai largă, descriind bullying-ul școlar drept un proces social dăunător influențat inclusiv de normele grupului și ale instituției. Cu alte cuvinte, nu este doar o problemă între „agresor” și „victimă”. Felul în care reacționează colegii, profesorii și adulții poate întreține sau poate opri comportamentul.
Pentru o analiză mai detaliată a formelor mai greu de observat, este util articolul despre semnele hărțuirii școlare și rolul părinților și al școlii în prevenție.
Bullying-ul nu este o boală și nu reprezintă un diagnostic
Bullying-ul nu este o tulburare psihică și un copil nu poate fi diagnosticat cu „bullying”. Este un comportament și, în același timp, o dinamică socială care necesită intervenție.
Asta nu înseamnă că trebuie minimalizat. CDC arată că bullying-ul poate produce suferință fizică, psihologică, socială și educațională. Copiii vizați pot prezenta anxietate, dificultăți de somn, scăderea performanței școlare, evitare și suferință emoțională. Și copiii care îi agresează pe ceilalți pot avea dificultăți școlare, comportamentale sau emoționale care merită evaluate.
Este important însă să nu folosim comportamentul pentru a defini întreaga identitate a copilului. Formularea „un copil care îi agresează pe ceilalți” este mai utilă decât eticheta rigidă de „bătăuș” sau „bully”. Comportamentele trebuie oprite și asumate, dar copilul trebuie să poată învăța alte modalități de relaționare.
De ce apare bullying-ul: familia este doar una dintre piesele problemei
Este tentant să atribuim bullying-ul unei singure explicații: „nu a primit educație acasă”, „părinții i-au permis orice”, „este răsfățat” sau, dimpotrivă, „a fost crescut prea strict”. Realitatea este mai complexă.
Anumite practici familiale dure, inconsistente sau foarte permisive pot contribui la apariția unor probleme comportamentale, dar nu există o relație simplă prin care un anumit stil parental produce automat bullying. Un copil poate manifesta agresivitate chiar într-o familie implicată, iar majoritatea copiilor crescuți în condiții imperfecte nu îi agresează sistematic pe ceilalți.
Printre factorii care pot avea un rol se numără normele grupului de colegi, dorința de statut sau popularitate, recompensarea socială a agresivității, dificultățile de reglare emoțională, impulsivitatea, modelele de comportament observate, climatul școlar, experiențele de respingere sau victimizare și accesul la medii online în care umilirea este amplificată de public.
Uneori, copilul care agresează a fost la rândul lui agresat. Alteori, această experiență nu există. Nu este util să presupunem automat că în spatele fiecărui comportament agresiv se află o traumă, o tulburare sau o familie „problematică”. Evaluarea trebuie să pornească de la situația concretă.
De ce grupul de colegi contează atât de mult
Bullying-ul poate aduce celui care îl inițiază ceea ce își dorește cel mai mult în acel moment: atenție, râsete, statut, teamă din partea celorlalți sau acceptarea unui anumit grup. Dacă o glumă umilitoare este întâmpinată cu aplauze, distribuiri și comentarii, comportamentul poate fi întărit.
De aceea, martorii nu sunt complet exteriori situației. Ei pot râde, distribui conținutul, rămâne tăcuți de teamă sau, dimpotrivă, pot refuza să participe și pot cere ajutorul unui adult. Intervențiile anti-bullying eficiente încearcă să schimbe și normele grupului, nu doar comportamentul unui singur elev.
În adolescență, aceste dinamici pot deveni și mai puternice deoarece acceptarea colegilor are o importanță deosebită. Presiunea grupului, rușinea, respingerea și expunerea online în adolescență pot influența atât copilul care este vizat, cât și pe cel care încearcă să își câștige poziția în grup prin comportamente agresive.
Cyberbullying-ul poate continua și după terminarea orelor
În mediul digital, granița dintre școală și timpul liber devine mult mai puțin clară. O fotografie, o filmare, un zvon sau un mesaj umilitor poate fi distribuit unui număr mare de persoane și poate rămâne accesibil mult timp.
Dezechilibrul de putere poate proveni aici din numărul de urmăritori, anonimat, accesul la fotografii sau conversații private ori simplul fapt că mai multe persoane participă împotriva uneia singure. Repetarea nu presupune neapărat ca autorul să publice aceeași imagine de zece ori: distribuirea și redistribuirea de către grup pot face ca victimizarea să se repete.
Pentru copilul vizat, faptul că hărțuirea continuă pe telefon poate crea senzația că nu mai există un loc în care să fie complet în siguranță. Din acest motiv, răspunsul adulților trebuie să includă și mediul digital, nu doar ceea ce se întâmplă în clasă.
Psihoterapia poate ajuta un copil care îi agresează pe ceilalți?
Ideea că psihoterapia ar fi inutilă pentru adolescenții „imaturi” nu este corectă. Copiii și adolescenții nu trebuie să atingă un anumit nivel imaginar de maturitate pentru a putea beneficia de intervenție psihologică sau psihoterapie.
Este adevărat că un adolescent trimis la terapie împotriva voinței sale poate spune că nu are nicio problemă, poate minimaliza situația sau poate refuza să discute. Aceste reacții nu demonstrează însă că terapia este condamnată la eșec. Construirea unei relații de lucru și înțelegerea modului în care tânărul vede situația fac parte din intervenție.
Psihoterapia nu trebuie utilizată ca pedeapsă și nici cu obiectivul de a-l obliga pe copil să devină „cuminte”. Specialistul poate evalua dificultățile de reglare emoțională, impulsivitatea, relațiile cu colegii, modul de gestionare a frustrării și alte probleme relevante. În funcție de situație, pot fi lucrate empatia, asumarea consecințelor, controlul impulsurilor, rezolvarea conflictelor și modalitățile alternative de obținere a statutului sau atenției.
Modul concret în care se organizează intervenția diferă în funcție de vârstă, problemă și orientarea terapeutică, așa cum este explicat în ghidul despre psihoterapia pentru adolescenți și situațiile în care poate fi recomandată.
Rolul părinților copilului care agresează
Atunci când școala îi spune unui părinte că fiul sau fiica sa îi agresează pe ceilalți, reacția inițială poate fi negarea: „Copilul meu nu ar face așa ceva”. La polul opus se află rușinarea și pedepsirea imediată: „M-ai făcut de rușine, ești un copil rău”. Niciuna dintre reacții nu ajută prea mult la înțelegerea problemei.
Un răspuns mai util presupune să fie clar că agresiunea nu este acceptabilă, dar și să se afle ce s-a întâmplat. Părintele poate cere informații concrete: ce comportament a avut loc, față de cine, de câte ori, în ce context, cine a fost martor și ce s-a întâmplat înainte și după.
Este important ca adultul să evite justificări precum „doar se apăra” înainte de clarificarea situației, dar și concluzii precum „este un monstru”. Responsabilitatea pentru comportament și respectul pentru copil pot exista simultan.
În unele situații, familia poate beneficia de intervenții orientate direct către modul de gestionare a comportamentelor. Trainingul parental îi poate ajuta pe părinți să înțeleagă mai bine comportamentele dificile și să răspundă consecvent, fără ca intervenția să pornească de la presupunerea că părintele este vinovat pentru tot ceea ce face copilul.
Ce pot face părinții copilului care este ținta bullying-ului
Primul lucru de care are nevoie copilul este să simtă că adultul îl ascultă și ia situația în serios. Reacții precum „ignoră-i”, „trebuie să fii mai tare” sau „lovește și tu înapoi” pot lăsa copilul cu impresia că responsabilitatea de a opri agresiunea îi aparține exclusiv.
Părintele poate întreba ce s-a întâmplat, cine a fost implicat, cât de des se repetă și unde apar episoadele. În cyberbullying, este utilă păstrarea dovezilor relevante înainte ca mesajele sau postările să dispară. Situația trebuie apoi discutată cu școala atunci când implică elevi sau mediul școlar.
Nu orice excludere socială reprezintă bullying. Un copil poate fi dezamăgit că nu este invitat la o petrecere sau că o prietenie se încheie fără să existe o campanie repetată de umilire. Distincția dintre o experiență de respingere și o dinamică sistematică este discutată și în articolul despre cum poate fi sprijinit un copil care se confruntă cu excluderea socială.
Școala nu poate rezolva singură problema, dar nici nu poate fi scoasă din ecuație
Prevenirea bullying-ului necesită colaborarea dintre școală, familie și elevi. UNESCO recomandă o abordare la nivelul întregii comunități educaționale, în care există reguli clare, reacții consecvente, educație despre empatie și respect și implicarea părinților și a colegilor. Recomandările UNESCO privind această abordare pot fi consultate în materialul dedicat definirii și combaterii bullying-ului școlar.
În România există o procedură oficială pentru gestionarea cazurilor de violență în unitățile de învățământ preuniversitar. Potrivit Ministerului Educației și Cercetării, cazurile pot fi raportate de elevi, părinți sau cadre didactice, verbal sau în scris, oricărui membru al personalului școlii și, prin mecanismele disponibile în unitate, confidențial.
Procedura prevede măsuri de sprijin atât pentru copilul afectat, cât și pentru autorul comportamentului, inclusiv consiliere, activități pentru dezvoltarea abilităților socio-emoționale și, atunci când este necesar, recomandarea unei intervenții psihologice sau psihoterapeutice. Detaliile sunt disponibile pe pagina oficială a Ministerului Educației și Cercetării privind managementul cazurilor de violență.
Ce nu ajută în combaterea bullying-ului
Etichetarea copilului drept „rău”, „needucat” sau „fără empatie” poate produce rușine fără să schimbe mecanismul care menține comportamentul. La fel de puțin utilă este minimalizarea: „sunt copii, se joacă”, „așa se călesc” sau „și pe vremea noastră se întâmpla”.
Nici confruntarea forțată dintre copilul agresat și cel care îl agresează nu este potrivită în orice situație. Într-o dinamică în care există un dezechilibru de putere, obligarea victimei să negocieze de la egal la egal cu persoana de care se teme poate accentua sentimentul de nesiguranță. Intervenția trebuie adaptată gravității și naturii cazului.
De asemenea, pedeapsa singură poate opri temporar un comportament fără să modifice ceea ce îl întreține. Consecințele sunt uneori necesare, dar trebuie asociate cu supraveghere, educație, dezvoltarea unor abilități alternative și schimbarea normelor grupului.
Când este nevoie de ajutor psihologic
Pentru copilul agresat, sprijinul unui psiholog poate fi util dacă apar teamă persistentă, retragere, refuzul de a merge la școală, scăderea bruscă a rezultatelor, tulburări de somn, anxietate, tristețe intensă sau modificări importante de comportament.
Pentru copilul care agresează, evaluarea poate fi indicată dacă comportamentele sunt persistente, se agravează, apar în mai multe contexte sau sunt însoțite de agresivitate severă, dificultăți marcate de control al impulsurilor ori alte probleme emoționale și comportamentale. Evaluarea nu presupune automat existența unei tulburări psihice.
Psihologul clinician poate realiza o evaluare psihologică în limitele competențelor profesionale, iar psihoterapeutul poate desfășura psihoterapie. Dacă există suspiciunea unei tulburări psihice care necesită evaluare medicală, medicul psihiatru pentru copii și adolescenți are competența de a formula diagnosticul medical și de a prescrie tratament atunci când este indicat.
Când bullying-ul devine o problemă de siguranță
Amenințările serioase, agresiunile fizice, șantajul, violența sexuală, folosirea unor obiecte periculoase sau alte situații care pun copilul în pericol trebuie tratate ca probleme de siguranță, nu doar ca dificultăți de relaționare. Procedurile oficiale ale școlii prevăd implicarea instituțiilor competente în funcție de gravitatea situației. În cazul unui pericol imediat, se apelează serviciul de urgență 112.
Bullying-ul poate fi asociat și cu o suferință psihologică severă. Dacă un copil sau adolescent vorbește despre moarte sau suicid, se autovătămează grav ori nu mai poate fi menținut în siguranță, este necesară intervenție imediată. Nu trebuie presupus că este „doar o reacție la bullying” care va trece singură.
Combaterea bullying-ului înseamnă responsabilitate fără stigmatizare
O intervenție eficientă nu trebuie să aleagă între protejarea copilului agresat și ajutarea celui care agresează. Primul are dreptul la siguranță și la oprirea comportamentului. Al doilea trebuie să își asume consecințele, dar are și el nevoie de adulți care să înțeleagă ce întreține comportamentul și să îl ajute să dezvolte alternative.
Bullying-ul nu se combate doar printr-o discuție despre „bună creștere” și nici prin câteva ședințe de psihoterapie desfășurate separat de mediul în care apar problemele. Este nevoie de limite clare, supraveghere, colaborare între familie și școală, intervenție asupra dinamicii grupului și sprijin psihologic atunci când situația îl justifică.
Dacă un copil este implicat în bullying, fie ca persoană vizată, fie prin comportamente agresive repetate, iar situația îi afectează starea emoțională, relațiile sau viața școlară, părinții pot programa o ședință cu un psiholog pentru evaluarea dificultăților și alegerea unei forme de sprijin potrivite.
Leave a Reply