Un diagnostic de cancer poate produce o ruptură bruscă între viața de dinainte și o perioadă dominată de investigații, tratamente și incertitudine. Șocul, teama, furia, tristețea sau dificultatea de a crede ceea ce se întâmplă sunt reacții posibile, dar nu există o succesiune obligatorie de etape prin care trebuie să treacă fiecare pacient. Adaptarea psihologică este diferită de la o persoană la alta și poate influența atât calitatea vieții celui diagnosticat, cât și echilibrul întregii familii.
Psihologa și psihoterapeuta Sofia Tavella, cu experiență inclusiv în psiho-oncologie, subliniază că perioada diagnosticului este una deosebit de delicată, în care este important să înțelegem emoțiile persoanei, nu să presupunem cum „ar trebui” aceasta să reacționeze.
Reacția psihologică la diagnosticul de cancer nu este aceeași pentru toți
De-a lungul timpului au fost propuse diferite modele pentru a descrie adaptarea psihologică la o boală gravă. Unul dintre acestea vorbește despre patru repere: șoc, reacție, elaborare și reorientare. Ele pot ajuta la înțelegerea unor experiențe frecvente, dar nu trebuie privite ca etape fixe, universale sau obligatorii.
O persoană poate trece de la teamă la speranță și apoi din nou la furie. Alta poate părea calmă în primele zile și poate resimți mai intens impactul emoțional după începerea tratamentului. Unele persoane caută imediat foarte multe informații, în timp ce altele au nevoie de timp înainte de a putea discuta despre boală.
Acest caracter dinamic este important și pentru diferențierea dintre reacțiile firești la o veste dificilă și o problemă psihologică ce necesită evaluare. Mai multe aspecte despre întregul parcurs emoțional sunt explicate în materialul dedicat impactului psihologic al cancerului, de la diagnostic până după tratament.
Șocul și neîncrederea pot apărea imediat după diagnostic
În momentul în care medicul comunică diagnosticul, una dintre primele reacții poate fi neîncrederea: „Nu se poate să mi se întâmple mie”, „mă simțeam bine” sau „poate rezultatul este greșit”. Pentru unele persoane, această reacție seamănă cu o formă temporară de negare a realității.
Asemenea răspunsuri nu trebuie interpretate automat drept refuz irațional al tratamentului. O veste cu încărcătură emoțională atât de mare poate fi dificil de procesat imediat. National Cancer Institute arată că persoanele cu cancer pot trăi o gamă largă de emoții, inclusiv teamă, furie, tristețe, stres, vinovăție sau singurătate, fără să existe un mod unic și „corect” de a reacționa.
În primele consultații, nivelul ridicat de stres poate face dificilă inclusiv memorarea tuturor informațiilor medicale. De aceea, atunci când este posibil și pacientul își dorește acest lucru, poate fi utilă prezența unei persoane apropiate și notarea întrebărilor care trebuie adresate echipei medicale.
Furia și frustrarea fac parte dintre reacțiile posibile
După șoc pot apărea furia, iritabilitatea și sentimentul de nedreptate. Uneori, acestea sunt îndreptate către boală, către propriul corp, către viață, familie sau chiar către echipa medicală. Persoana se poate întreba de ce i se întâmplă tocmai ei sau poate deveni mai sensibilă la comentarii și gesturi care înainte nu ar fi deranjat-o.
Furia nu indică neapărat lipsă de cooperare și nici faptul că pacientul „nu își acceptă” corect diagnosticul. Poate fi o reacție la pierderea sentimentului de control, la schimbările bruște ale planurilor de viață și la incertitudinea privind tratamentul și viitorul.
Pentru familie, acest lucru poate fi dificil. Aparținătorii pot interpreta iritabilitatea drept respingere sau lipsă de recunoștință, deși uneori ea exprimă mai degrabă suferința și vulnerabilitatea persoanei diagnosticate.
Adaptarea nu înseamnă să „accepți moartea”
Una dintre cele mai importante nuanțe atunci când vorbim despre impactul psihologic al unui diagnostic oncologic este separarea cancerului de ideea automată de moarte. Diagnosticul de cancer nu înseamnă că persoana se află inevitabil în apropierea sfârșitului vieții. Există numeroase tipuri de cancer, cu prognosticuri, tratamente și evoluții foarte diferite.
Adaptarea psihologică poate însemna, în schimb, că persoana începe să integreze treptat realitatea diagnosticului în viața sa. Poate învăța informațiile medicale relevante, poate participa la deciziile privind tratamentul, își poate reorganiza activitățile și poate începe să se gândească la modul în care va gestiona următoarea perioadă.
Această reorganizare nu presupune că teama dispare. O persoană poate accepta faptul că are nevoie de tratament și, în același timp, să fie speriată. Poate avea încredere în medic și totuși să simtă furie. Poate face planuri pentru viitor și, simultan, să se gândească la posibilitatea unei evoluții nefavorabile.
Tristețea după diagnostic nu înseamnă automat depresie
Gândurile despre viitor, schimbările corporale, tratamente, familie și propria vulnerabilitate pot aduce perioade de tristețe. Pentru unii pacienți pot apărea și retragerea socială, pierderea temporară a interesului pentru anumite activități, dificultăți de somn sau anxietate.
Este important însă să nu numim automat orice tristețe „depresie”. Un diagnostic oncologic este un eveniment major de viață, iar suferința emoțională poate fi o reacție firească la ceea ce se întâmplă. Diferențierea dintre o reacție de adaptare și depresia clinică necesită evaluarea duratei, intensității simptomelor, funcționării persoanei și contextului medical.
Unele simptome, precum oboseala, modificările somnului, apetitul scăzut sau dificultățile de concentrare, pot fi influențate și de boală ori tratament, ceea ce face evaluarea și mai complexă. Ghidul despre depresie și schimbările majore de viață explică mai pe larg de ce perioadele de transformare profundă pot necesita o atenție specială asupra sănătății mintale.
Nu există obligația de a ajunge la „acceptare”
În discursul despre bolile grave apare frecvent ideea că pacientul trebuie, la un moment dat, să „accepte” ceea ce i se întâmplă. Această formulare poate deveni o presiune suplimentară. Nu există o stare emoțională finală pe care fiecare persoană diagnosticată cu cancer trebuie să o atingă.
Pentru unii oameni, adaptarea presupune să vorbească deschis despre boală și despre posibilitatea morții. Pentru alții, este mai important să se concentreze pe tratament, familie sau activitățile zilnice. Unii caută un sens al experienței, în timp ce alții nu simt că boala trebuie transformată într-o lecție sau într-o oportunitate.
Chiar și atunci când o persoană ajunge să privească experiența bolii într-un mod care îi modifică prioritățile, acest proces nu trebuie impus. Materialul despre boală, sens personal și posibilitatea unei schimbări interioare explorează această perspectivă fără a transforma-o într-o obligație pentru pacient.
Diagnosticul oncologic afectează și familia
Cancerul nu modifică doar viața celui diagnosticat. Partenerul, copiii, părinții, frații și prietenii apropiați pot deveni implicați emoțional și practic în ceea ce urmează. Consultațiile, tratamentele, perioadele de recuperare și eventualele limitări fizice pot determina o reorganizare a întregii familii.
Responsabilități care înainte aparțineau pacientului pot fi preluate temporar de alte persoane. Programul de muncă se poate schimba, cineva poate trebui să însoțească pacientul la spital, iar sarcinile domestice sau îngrijirea copiilor pot fi redistribuite. În paralel, membrii familiei își gestionează propriile temeri legate de diagnostic.
De aceea, stresul aparținătorilor nu ar trebui ignorat. Ei pot resimți anxietate, neputință, oboseală și vinovăție și pot încerca să își ascundă emoțiile pentru a nu îl „împovăra” pe pacient. Sprijinul psihologic destinat familiei este una dintre componentele abordate în psiho-oncologie și în sprijinul acordat pacienților și aparținătorilor.
Cum poate familia să ofere sprijin fără să decidă în locul pacientului
Dorința de a ajuta poate duce uneori la o formă de protecție excesivă. Familia poate începe să ia decizii în locul pacientului, să evite subiectele dificile sau să insiste permanent asupra unei atitudini pozitive. Deși intenția este de a proteja, asemenea reacții pot lăsa persoana cu impresia că nu are voie să își exprime frica sau tristețea.
Sprijinul poate însemna mai degrabă disponibilitatea de a asculta decât găsirea imediată a unei soluții. Uneori pacientul vrea să vorbească despre ceea ce îl sperie; alteori preferă o conversație despre lucruri complet obișnuite. Este util ca familia să întrebe de ce are nevoie persoana în acel moment, în loc să presupună.
În același timp, autonomia pacientului trebuie respectată atât cât permite situația medicală. Informațiile, participarea la consultații și implicarea rudelor ar trebui să țină cont de preferințele persoanei diagnosticate.
Când un părinte are cancer, copiii au nevoie de informații adaptate vârstei
Reorganizarea familiei devine deosebit de sensibilă atunci când persoana diagnosticată are copii. Dorința adulților de a-i proteja poate conduce la ascunderea completă a situației, însă copiii observă adesea schimbările de program, starea părinților, discuțiile șoptite sau vizitele repetate la spital.
Nu este necesar să primească toate detaliile medicale, dar informațiile esențiale pot fi explicate într-un limbaj adaptat vârstei și nivelului lor de înțelegere. Materialul despre cum îi poate fi explicat unui copil diagnosticul de cancer al unui părinte oferă repere specifice pentru această situație.
Când poate fi util sprijinul psihologic după un diagnostic de cancer
Nu este necesar ca pacientul să dezvolte o tulburare psihică pentru a beneficia de sprijin. Un psiholog clinician cu experiență relevantă poate contribui la evaluarea dificultăților emoționale, iar un psihoterapeut cu formarea necesară poate lucra cu pacientul asupra anxietății, adaptării la schimbări, comunicării cu familia, pierderii sentimentului de control sau altor probleme psihologice asociate bolii.
O evaluare devine deosebit de importantă atunci când tristețea sau anxietatea sunt persistente și intense, când persoana se izolează sever, nu mai poate funcționa în activitățile cotidiene ori apar alte simptome care provoacă suferință importantă. Problemele psihologice trebuie discutate și cu echipa medicală, deoarece simptomele pot fi influențate atât de starea emoțională, cât și de boală și tratament.
Și aparținătorii pot cere ajutor pentru ei înșiși. A susține o persoană cu cancer nu înseamnă că propriile emoții trebuie ignorate. Dacă diagnosticul a destabilizat echilibrul pacientului sau al familiei și simțiți nevoia unui sprijin profesionist, poate fi solicitată o ședință cu un psiholog.
Adaptarea la diagnosticul oncologic nu înseamnă eliminarea fricii și nici obligația de a transforma boala într-o experiență pozitivă. Înseamnă, pentru fiecare persoană în ritmul său, găsirea unei modalități de a trăi cu realitatea medicală, cu emoțiile pe care aceasta le aduce și cu schimbările necesare, păstrând cât mai mult posibil autonomia, relațiile și lucrurile care dau sens vieții.
Leave a Reply