Un diagnostic de cancer poate schimba într-o singură conversație felul în care o persoană se raportează la corp, viitor, familie și propriile planuri. Pot apărea frică, neîncredere, furie, tristețe, anxietate sau o senzație de irealitate. Psiho-oncologia poate ajuta pacientul și familia să se adapteze la aceste schimbări fără a transforma suferința într-un eșec personal și fără a cere pacientului să fie „puternic” sau optimist tot timpul.
Psihologa Nuria Blanco Piñero, doctor în psihologie și cu experiență de cercetare în psiho-oncologie, descrie intervenția psihologică în cancer mai ales ca pe un proces de însoțire a persoanei de-a lungul unei experiențe care poate ridica întrebări despre identitate, suferință, incertitudine, relații și mortalitate. În practică, acest proces poate include însă și intervenții foarte concrete pentru anxietate, comunicare, rezolvarea problemelor și adaptarea la tratament.
Ce este psiho-oncologia și ce rol are în tratamentul cancerului?
Psiho-oncologia nu este un tratament împotriva cancerului și nu înlocuiește intervențiile medicale. Este domeniul care se ocupă de impactul psihologic, social, relațional și existențial al bolii oncologice asupra pacientului și a celor apropiați.
În România, psiho-oncologia are și o definiție oficială. Potrivit cadrului stabilit pentru serviciile de psiho-oncologie, domeniul urmărește dimensiunile fizice, psihologice, sociale și spirituale care contribuie la calitatea vieții pacientului oncologic. Reglementarea prevede implicarea psihologului clinician cu formare specifică în psiho-oncologie și colaborarea acestuia cu echipa medicală multidisciplinară.
Sprijinul psihologic poate fi relevant de la investigații și momentul diagnosticului până la tratament, recuperare, teama de recidivă, eventuală recidivă sau boală avansată. O imagine mai largă asupra acestui parcurs este prezentată în articolul despre impactul psihologic al cancerului de la diagnostic până la perioada de supraviețuire.
Cum poate fi trăit momentul diagnosticului de cancer?
Aflarea diagnosticului este adesea o experiență dificilă și poate produce o ruptură între viața pe care persoana și-o imagina și realitatea cu care se confruntă. Planurile făcute cu câteva zile înainte pot părea brusc incerte, iar atenția se mută spre analize, tratamente, prognostic și întrebarea „ce se va întâmpla de acum?”.
Pentru unii oameni apare imediat teama de moarte. Pentru alții predomină frica de durere, de tratament, de pierderea autonomiei sau de ceea ce se va întâmpla cu familia. Unii pacienți vor să afle cât mai multe informații, iar alții au nevoie de timp înainte de a putea procesa detaliile.
Este importantă o precizare: un diagnostic de cancer nu echivalează automat cu apropierea sfârșitului vieții. Cancerele au evoluții și prognosticuri foarte diferite, iar unele pot fi vindecate, în timp ce altele pot fi controlate timp îndelungat prin tratament. Frica de moarte poate fi o reacție firească, dar ea nu trebuie confundată cu prognosticul medical real.
National Cancer Institute arată că persoanele diagnosticate cu cancer pot traversa emoții foarte diferite, care se pot schimba chiar de la o zi sau de la o oră la alta. Nu există o reacție psihologică obligatorie și nici o modalitate „corectă” de a face față bolii.
Pacientul are nevoie de timp pentru a procesa vestea
În primele zile, familia poate simți o nevoie puternică de a interveni: să găsească rapid medici, să caute informații, să încurajeze pacientul și să îi spună că „totul va fi bine”. Intenția este de protecție, dar ritmul persoanei diagnosticate merită respectat.
Pacientului trebuie să i se permită să își exprime frica, furia, anxietatea sau tristețea fără ca cei din jur să încerce imediat să corecteze emoția. Formulări precum „nu te mai gândi la asta”, „trebuie să lupți” sau „trebuie să fii pozitiv” pot face persoana să simtă că până și modul în care suferă este greșit.
Sprijinul poate însemna și orientarea spre prezent: care este următorul consult, ce informații sunt necesare, cine poate însoți pacientul, ce responsabilități pot fi preluate temporar și ce lucruri importante din viață pot continua în măsura în care starea de sănătate permite.
Cancerul afectează întreaga familie, nu doar persoana diagnosticată
Când apare cancerul, echilibrul familiei se poate modifica. Rolurile se schimbă, apar responsabilități noi, programul devine dependent de consultații și tratamente, iar membrii familiei se confruntă și ei cu incertitudinea.
Partenerul poate deveni persoană de îngrijire. Copiii pot observa că părintele este mai obosit sau lipsește mai des. Un copil adult poate începe să își îngrijească părintele. Persoana care până atunci organiza întreaga familie poate ajunge temporar să depindă de ajutorul celorlalți.
National Cancer Institute subliniază că îngrijirea unei persoane cu cancer poate afecta și sănătatea fizică și psihologică a aparținătorilor. Familia nu trebuie, prin urmare, tratată doar ca o resursă inepuizabilă pentru pacient; și cei care oferă îngrijire pot avea nevoie de sprijin.
Comunicarea deschisă ajută, dar nu înseamnă că trebuie spus totul în orice moment
Una dintre cele mai importante resurse într-o familie este posibilitatea de a vorbi clar despre ceea ce se întâmplă. Dacă emoțiile sunt permanent ascunse pentru „a-l proteja” pe celălalt, se poate crea o situație în care fiecare membru al familiei suferă singur, încercând în același timp să pară puternic pentru ceilalți.
Comunicarea deschisă nu presupune însă obligarea pacientului să vorbească despre fricile sale atunci când nu dorește și nici descărcarea tuturor anxietăților familiei asupra lui. Înseamnă mai degrabă existența unui spațiu în care întrebările și emoțiile pot fi exprimate fără judecată și fără presiune.
Este utilă și evitarea izolării pacientului prin protecție excesivă. A lua toate deciziile în locul său, a ascunde informații importante sau a-l trata exclusiv ca pe „bolnavul familiei” îi poate diminua sentimentul de autonomie.
Pentru o prezentare mai detaliată a rolului specialistului în această etapă, poate fi consultat și materialul despre rolul psihologului în oncologie și sprijinul destinat pacienților și familiilor.
Cum vorbim cu copiii atunci când un părinte are cancer?
Dacă în familie există copii, instinctul adulților poate fi să le ascundă diagnosticul pentru a-i proteja. Copiii observă însă schimbările din casă: conversațiile în șoaptă, vizitele medicale, oboseala, absențele și îngrijorarea adulților.
Nu este necesar ca un copil să primească toate detaliile medicale. Informația trebuie adaptată vârstei și nivelului său de înțelegere, iar ceea ce se știe trebuie separat de ceea ce încă nu se știe. Copilul poate avea nevoie și de reasigurarea că nu a provocat boala și că adulții se ocupă de îngrijirea medicală.
Ghidul despre cum îi explici unui copil că un părinte are cancer abordează separat această conversație și modul în care informația poate fi oferită treptat.
Scopul nu este ca pacientul să „se bucure de fiecare zi” cu orice preț
Boala poate ajunge să ocupe foarte mult spațiu în viață: programări, investigații, rezultate, efecte adverse și discuții despre tratament. Un obiectiv important al sprijinului psihologic este ca, atunci când este posibil, cancerul să nu devină singura identitate a persoanei.
Pacientul rămâne partener, părinte, prieten, coleg sau om cu interese și valori personale. Pentru cineva poate fi important să continue o activitate profesională. Pentru altcineva, timpul cu familia, muzica, grădinăritul, o plimbare sau menținerea unei anumite independențe pot avea mai multă valoare.
Asta nu presupune obligația de a „trăi fiecare zi la maximum”. O persoană aflată în tratament are voie să fie obosită, speriată, tristă sau să nu aibă energie pentru activități. Calitatea vieții nu se măsoară prin cât de pozitiv reacționează cineva la boală.
Când este momentul să ceri ajutorul unui specialist?
Nu este necesar să aștepți apariția unei tulburări psihice pentru a solicita sprijin. Psiho-oncologia poate fi utilă și pentru adaptarea la diagnostic, luarea unor decizii, comunicarea cu familia sau gestionarea incertitudinii.
Ajutorul devine cu atât mai important atunci când suferința emoțională începe să blocheze viața persoanei. Pot exista, de exemplu, anxietate greu de controlat, atacuri de panică, insomnie persistentă, tristețe intensă, izolare, imposibilitatea de a se concentra asupra altor aspecte ale vieții sau dificultăți majore de comunicare cu familia.
National Cancer Institute folosește termenul de distres pentru a descrie spectrul de dificultăți emoționale, sociale sau spirituale care pot apărea în adaptarea la cancer și arată că nevoia de sprijin poate apărea în diferite etape ale traseului oncologic: după diagnostic, la începutul sau finalul tratamentului, în remisiune, la recidivă ori atunci când obiectivele tratamentului se modifică.
Dacă apar gânduri de autovătămare sau suicid, intenția de a muri, un plan suicidar ori un pericol imediat, situația necesită evaluare medicală de urgență. În România, în caz de pericol imediat se apelează serviciul 112.
Ce se întâmplă într-un proces de psiho-oncologie?
Nu există un protocol identic pentru fiecare pacient. Un cuvânt potrivit pentru a descrie procesul este „însoțire”, însă intervenția poate fi mult mai structurată decât sugerează acest termen.
Psihologul poate evalua nivelul de distres și principalele dificultăți, apoi poate stabili împreună cu pacientul obiectivele. În funcție de situație, procesul poate aborda:
- anxietatea legată de diagnostic, tratament sau rezultate;
- frica de suferință, recidivă sau moarte;
- modificările imaginii corporale și ale identității;
- comunicarea cu partenerul, copiii și ceilalți membri ai familiei;
- dificultățile de adaptare la efectele tratamentului;
- schimbarea rolurilor familiale și profesionale;
- probleme concrete care necesită strategii de rezolvare;
- întrebări despre sens, valori și priorități;
- sprijinul aparținătorilor și dificultățile lor emoționale.
Intervenția poate include tehnici suportive, psihoeducație, abordări cognitiv-comportamentale, rezolvare de probleme sau alte metode pentru care specialistul este format. Forma și frecvența întâlnirilor depind de nevoile pacientului, de contextul medical și de cadrul în care sunt oferite serviciile.
Ce poziție are psihologul față de pacientul oncologic?
Empatia și absența judecății sunt esențiale, dar psihologul nu are rolul de a-l convinge pe pacient să gândească pozitiv sau să privească boala într-un anumit fel. Nici acceptarea bolii nu trebuie impusă ca etapă obligatorie.
Unii pacienți vor să vorbească despre frica de moarte. Alții vor să se concentreze pe tratamentul din săptămâna următoare. Unii caută sens în experiența bolii, în timp ce alții nu vor să considere cancerul o „lecție” și nici o oportunitate de dezvoltare personală. Toate aceste poziții pot fi legitime.
Rolul profesionistului este să sprijine persoana în direcția obiectivelor și valorilor sale, să recunoască suferința fără să o amplifice și să o ajute să păstreze cât mai multă autonomie și calitate a vieții posibilă.
Cum alegi sprijinul potrivit în România?
Psiho-oncologia necesită competențe specifice. În România, cadrul pentru serviciile reglementate de psiho-oncologie prevede psihologi cu atestat în psihologie clinică și formare în acest domeniu. Psihologul clinician realizează evaluare și intervenții corespunzătoare competențelor sale, în timp ce psihoterapia presupune formare și drept de practică în psihoterapie. Medicul psihiatru este specialistul care poate realiza evaluare medicală psihiatrică și poate prescrie medicamente atunci când acestea sunt indicate.
Atunci când cauți sprijin pentru dificultăți direct legate de cancer, este rezonabil să întrebi specialistul despre experiența sa cu pacienți oncologici și despre formarea relevantă. Articolul despre criteriile utile atunci când alegi un psiholog poate ajuta la pregătirea acestei discuții.
Pentru pacient și familie, obiectivul sprijinului psihologic nu este să transforme cancerul într-o experiență pozitivă. Este să facă loc vieții alături de boală: fricii atunci când apare, relațiilor care contează, deciziilor care trebuie luate și activităților care mai pot aduce sens, apropiere sau continuitate.
Dacă un diagnostic oncologic a adus anxietate, teamă, dificultăți de adaptare sau tensiuni în familie, poți lua în considerare programarea unei ședințe cu un psiholog. Pentru dificultăți legate direct de traseul oncologic, este util să verifici și experiența sau formarea specialistului în psiho-oncologie.
Leave a Reply