Lipsa bruscă de aer, respirația rapidă, palpitațiile și tremurul pot apărea în timpul unui atac de panică. Intensitatea manifestărilor poate face persoana să creadă că suferă un infarct, că se sufocă sau că își va pierde controlul. Totuși, simptome asemănătoare pot fi provocate și de afecțiuni medicale, de medicamente ori de consumul unor substanțe, astfel încât autodiagnosticarea nu este sigură.
Dacă durerea toracică este bruscă sau persistentă, se extinde spre braț, spate, gât ori maxilar sau este însoțită de dificultăți severe de respirație, leșin, transpirații abundente ori o stare generală foarte rea, este necesară solicitarea ajutorului medical de urgență prin 112. Același lucru este valabil atunci când simptomele apar pentru prima dată și nu pot fi diferențiate în siguranță de o urgență medicală.
Anxietatea este mai frecventă decât am putea crede
Uneori, manifestările sunt atât de puternice încât persoana ajunge la camera de gardă, convinsă că se confruntă cu o problemă cardiacă sau respiratorie. Această reacție este de înțeles: un atac de panică poate produce senzații fizice intense și greu de interpretat, mai ales la primul episod.
Un sondaj online realizat în 2019 de Asociația Europeană pentru Tulburările asociate Atacurilor de Panică – Eurodap, la care au răspuns peste 700 de persoane din Italia cu vârste între 19 și 60 de ani, a arătat că 79% dintre participanți avuseseră în luna precedentă manifestări fizice frecvente și intense de anxietate. Rezultatul nu înseamnă însă că 79% din populație suferea de o tulburare de anxietate. Fiind vorba despre un sondaj online cu participanți autoselectați, datele descriu experiențele respondenților și nu pot fi extrapolate populației generale sau cititorilor din România.
Presiunea psihologică s-a accentuat ulterior în contextul pandemiei. Organizația Mondială a Sănătății a raportat o creștere globală de aproximativ 25% a prevalenței anxietății și depresiei în primul an al pandemiei. Această estimare privește însă anxietatea și depresia în ansamblu, nu exclusiv atacurile de panică.
Și estimările referitoare la tulburarea de panică diferă în funcție de populația analizată și de perioada măsurată. National Institute of Mental Health raportează pentru adulții din Statele Unite o prevalență de 2,7% într-un interval de 12 luni și de 4,7% pe parcursul vieții. Aceste cifre oferă context epidemiologic, dar nu reprezintă estimări pentru România.
Prin ce simptome se manifestă un atac de panică?
Atacul de panică presupune apariția bruscă a unei stări intense de frică sau disconfort, însoțită de manifestări fizice și psihologice care se intensifică rapid. Persoana poate simți că se află într-un pericol imediat chiar dacă, în acel moment, nu există o amenințare evidentă.
Printre manifestările fizice frecvente se numără:
- palpitațiile sau accelerarea ritmului cardiac;
- transpirațiile intense;
- tremurul sau frisoanele;
- senzația de sufocare ori lipsa de aer;
- durerea sau disconfortul toracic;
- amețeala, slăbiciunea ori senzația de leșin;
- greața sau disconfortul abdominal;
- furnicăturile ori amorțeala;
- senzația de căldură sau de frig.
Lipsa de aer este frecventă, dar nu apare în toate atacurile de panică. Persoana poate începe să respire repede în încercarea de a obține mai mult aer. Această respirație accelerată poate intensifica amețeala, furnicăturile, tensiunea toracică și impresia că respirația nu este suficientă, alimentând cercul fricii. Mecanismele prin care anxietatea poate provoca dificultăți de respirație explică de ce senzația este reală și foarte neplăcută, chiar dacă nu este întotdeauna determinată de o afecțiune pulmonară.
Manifestările psihologice pot include frica intensă de moarte, teama că persoana nu va supraviețui episodului, senzația de pierdere a controlului și neputința. Pot apărea și gânduri catastrofice despre propria siguranță sau despre ceea ce li s-ar putea întâmpla celor apropiați. Unele persoane trăiesc o senzație de irealitate sau de detașare față de propriul corp.
Prezența câtorva dintre aceste manifestări nu este suficientă pentru stabilirea unui diagnostic. Simptomele, modul în care au început și contextul în care apar trebuie evaluate împreună. O prezentare mai amplă a simptomelor și evoluției unui atac de panică poate ajuta la înțelegerea episodului, dar nu înlocuiește evaluarea profesională.
Atac de panică, criză de anxietate sau problemă medicală?
Expresia „criză de anxietate” este utilizată frecvent în limbajul obișnuit, dar nu desemnează întotdeauna un diagnostic clinic precis. Anxietatea poate crește treptat în legătură cu o grijă, o amenințare percepută sau o situație stresantă. Atacul de panică are de regulă un debut mai abrupt și ajunge rapid la o intensitate ridicată. În practică, experiențele se pot suprapune, iar diferența nu trebuie stabilită doar după viteza apariției simptomelor.
Termenul „angoasă” poate descrie o stare de neliniște profundă, apăsare și teamă, dar sensul său diferă în funcție de contextul clinic și de orientarea teoretică. Din acest motiv, un specialist atent nu se bazează exclusiv pe denumirea pe care persoana o atribuie episodului.
Diagnosticul diferențial urmărește să distingă manifestările de panică de alte explicații posibile. Pot fi luate în considerare afecțiuni cardiace, respiratorii, endocrine sau neurologice, efectele unor medicamente, consumul de substanțe și alte tulburări psihice. Uneori sunt necesare consultul medical, examinarea fizică și investigații suplimentare înainte ca simptomele să fie atribuite anxietății.
Evaluarea psihologică analizează debutul, durata, frecvența și contextul episoadelor, gândurile și senzațiile asociate, evitările apărute și efectele asupra vieții. Ghidul despre diagnosticarea tulburărilor de anxietate explică de ce o evaluare completă nu se poate reduce la bifarea unei liste de simptome.
Ce rol au corpul și istoria personală în evaluare?
În unele forme de psihoterapie orientate spre corp, specialistul poate explora locul în care sunt simțite tensiunea, durerea, sufocarea sau alte manifestări. Localizarea corporală poate ajuta persoana să observe mai clar succesiunea dintre senzații, interpretări, emoții și reacții, dar nu reprezintă singură o metodă de diagnostic diferențial.
Istoria personală și evolutivă poate oferi informații despre perioadele în care au început simptomele, situațiile asociate, vulnerabilitățile individuale și modurile învățate de gestionare a fricii. Aceste informații contribuie la formularea unei înțelegeri clinice și la alegerea unui plan terapeutic adaptat persoanei. Ele nu demonstrează automat existența unei anumite „structuri de caracter” și nu înlocuiesc excluderea cauzelor medicale.
Un atac de panică nu înseamnă automat tulburare de panică
O persoană poate avea un atac de panică izolat fără să dezvolte tulburare de panică. Aceasta din urmă poate fi diagnosticată atunci când apar atacuri recurente și neașteptate, urmate, pentru o perioadă persistentă, de teama producerii altor episoade, de îngrijorări privind consecințele lor sau de schimbări comportamentale precum evitarea anumitor locuri și activități.
Prin urmare, tulburarea de panică nu este pur și simplu forma „cronicizată” a unui episod și nici consecința inevitabilă a faptului că persoana nu a solicitat imediat psihoterapie. Totuși, sprijinul de specialitate poate fi util atunci când atacurile se repetă, apare teama constantă de un nou episod sau viața începe să fie organizată în jurul evitării. Informațiile despre manifestările și tratamentul tulburărilor de anxietate pot oferi un context mai larg pentru aceste dificultăți.
Când este indicat să ceri ajutor?
Evaluarea poate începe printr-o consultație medicală atunci când simptomele sunt noi, severe, neobișnuite sau ar putea avea o cauză fizică. Un psiholog clinician poate realiza evaluarea psihologică, iar un psihoterapeut cu formare acreditată poate propune o intervenție adaptată. Dacă este necesară medicația, recomandarea și monitorizarea acesteia îi revin medicului, de regulă medicului psihiatru. Psihologul și psihoterapeutul nu prescriu medicamente.
Psihoterapia poate ajuta persoana să înțeleagă legătura dintre senzațiile corporale, interpretările catastrofice, frică și comportamentele de evitare. Abordarea utilizată, durata intervenției și frecvența ședințelor diferă în funcție de nevoile persoanei, formarea specialistului și severitatea dificultăților. În anumite situații, psihoterapia și tratamentul medicamentos pot fi utilizate împreună, prin colaborarea dintre psihoterapeut și medicul psihiatru.
Dacă atacurile se repetă, teama unui nou episod îți limitează activitățile sau îți este dificil să înțelegi ce se întâmplă, poți programa o discuție cu un psiholog. Evaluarea nu presupune automat stabilirea unui diagnostic, ci poate clarifica natura simptomelor și forma de sprijin potrivită situației tale.
Leave a Reply