„De ce nu am fugit?”, „De ce nu am țipat?”, „De ce nu am făcut nimic?” sunt întrebări care pot apărea după o agresiune, un accident sau un alt moment de pericol în care persoana a rămas nemișcată, incapabilă să reacționeze așa cum și-ar fi imaginat. Privită retrospectiv, această reacție poate părea ilogică. În momentul amenințării, însă, corpul nu alege întotdeauna între confruntare și fugă.
Una dintre reacțiile defensive posibile este freezing-ul, numit și reacție de îngheț sau blocaj. Mișcarea poate fi inhibată, atenția se fixează asupra pericolului, iar persoana poate simți că nu își poate mobiliza corpul sau că îi este foarte greu să ia o decizie. Este un răspuns automat la amenințare, nu o dovadă de slăbiciune și nici o alegere deliberată.
Psihologul și psihoterapeutul Pamela Busonero explică această reacție pornind de la sistemele defensive pe care le întâlnim atât la oameni, cât și la alte animale. Cercetarea actuală arată însă că freezing-ul este mai complex decât ideea simplă de „paralizie de frică” și trebuie diferențiat de panică, disociere și imobilitatea tonică.
Ce este reacția de freezing
Atunci când apare o amenințare, organismul mobilizează rapid mecanisme de supraviețuire. În limbajul popular, acestea sunt descrise prin formula fight, flight or freeze: luptă, fugă sau îngheț.
Dacă o confruntare pare posibilă, comportamentul poate fi orientat spre apărare. Dacă există o cale de scăpare, fuga poate deveni răspunsul dominant. În alte situații, organismul reduce brusc mișcarea. Persoana poate rămâne nemișcată, poate simți că nu poate vorbi sau că are nevoie de câteva momente pentru a înțelege ceea ce se întâmplă.
Aceste reacții nu funcționează însă asemenea unui comutator cu trei poziții fixe. Ele sunt dinamice și se pot schimba foarte repede pe măsură ce amenințarea evoluează. O explicație mai amplă a acestui sistem este disponibilă în articolul despre răspunsurile de luptă, fugă și îngheț în situații de amenințare.
Freezing-ul nu înseamnă întotdeauna paralizie completă
Cuvântul „îngheț” poate crea impresia că persoana devine complet inertă și că activitatea psihică se oprește. În cercetarea experimentală, freezing-ul uman este adesea observat într-o formă mai subtilă: reducerea mișcărilor corpului, modificări ale ritmului cardiac și o orientare accentuată către stimulul amenințător.
Un studiu experimental asupra freezing-ului uman a arătat că răspunsul de imobilizare este sensibil la învățarea fricii și devine mai pronunțat pe măsură ce amenințarea este percepută ca mai apropiată. Cercetarea sugerează că, în anumite contexte, freezing-ul poate fi și o etapă de orientare și pregătire pentru acțiune, nu doar o incapacitate totală de a reacționa.
Într-o situație reală de pericol, manifestările pot fi mult mai intense. Unele persoane descriu senzația că picioarele nu se mișcă, că vocea nu iese, că timpul încetinește sau că nu reușesc să organizeze suficient de repede un răspuns.
Ce se întâmplă în creier și corp când ne blocăm
Răspunsurile la amenințare implică mai multe regiuni cerebrale și sisteme fiziologice care comunică între ele. Printre structurile studiate se află amigdala, substanța cenușie periacveductală din trunchiul cerebral, hipotalamusul și regiuni corticale implicate în evaluarea situației și controlul comportamentului.
Substanța cenușie periacveductală, cunoscută și prin abrevierea PAG, are un rol important în organizarea răspunsurilor defensive. Totuși, nu există un singur „centru al freezing-ului” care apasă pur și simplu pe un buton și paralizează corpul. Reacția rezultă din activitatea unei rețele nervoase și din interacțiunea acesteia cu sistemele motor și autonom.
În unele forme de freezing poate apărea reducerea mișcărilor împreună cu încetinirea ritmului cardiac. În alte momente de pericol, sistemul simpatic poate crește pulsul, tensiunea musculară și disponibilitatea corpului pentru acțiune. Tocmai de aceea, reacțiile fiziologice nu sunt identice pentru toată lumea sau în toate etapele amenințării.
Freezing-ul nu este provocat pur și simplu de endorfine
În explicațiile simplificate ale traumei se afirmă uneori că organismul eliberează endorfine pentru a calma persoana și că acestea produc paralizia. Endorfinele și alte opioide endogene participă într-adevăr la reglarea durerii și a răspunsului la stres, însă freezing-ul nu poate fi explicat printr-o singură substanță chimică.
Nici formularea conform căreia endorfinele ar fi pur și simplu „hormonii iubirii și ai fericirii” nu este precisă. Experiențele precum atașamentul, plăcerea, frica și stresul implică sisteme neurobiologice multiple.
Înțelegerea acestei complexități este importantă mai ales pentru persoanele care încearcă să afle de ce au reacționat într-un anumit fel. Nu există o singură substanță sau un singur circuit care să explice retrospectiv comportamentul unei persoane în timpul unui eveniment copleșitor.
De ce poate deveni dificil să gândești clar în timpul unei urgențe
O amenințare bruscă obligă creierul să proceseze foarte repede informații importante: ce se întâmplă, cât de grav este pericolul, unde se află ieșirea, ce face agresorul sau ce acțiune este posibilă. Atunci când evenimentul evoluează mai repede decât poate fi procesat, apare uneori un blocaj cognitiv.
Psihologul John Leach a analizat relatări ale martorilor, supraviețuitorilor și rapoarte oficiale privind dezastre aeronautice și maritime. Studiul său din 2004 a arătat că freezing-ul era frecvent menționat în situațiile de urgență și a propus drept explicație limitele procesării cognitive atunci când evenimentele se desfășoară extrem de rapid.
Acest lucru nu înseamnă însă că există un procent universal al oamenilor care se vor bloca. Reacția depinde de natura pericolului, experiența anterioară, pregătire, posibilitatea de evacuare, context și numeroși alți factori. Procentele de tipul „75% se blochează” nu trebuie aplicate automat oricărei urgențe.
Freezing, imobilitate tonică și disociere: nu sunt același lucru
Mai multe fenomene diferite sunt numite uneori „îngheț”, deși nu sunt identice.
Freezing-ul poate presupune reducerea mișcării și orientarea intensă către amenințare. În unele situații, această oprire poate preceda o acțiune ulterioară.
Imobilitatea tonică este o reacție mai extremă, involuntară, în care persoana poate simți că nu își poate mișca corpul sau nu poate striga, în special când amenințarea este percepută ca foarte intensă și fără posibilitate de scăpare.
Disocierea se referă la modificarea experienței conștiente. Persoana se poate simți detașată de corp, de emoții sau de ceea ce se întâmplă, poate avea impresia că privește scena din exterior ori poate percepe mediul ca fiind ireal. Disocierea poate apărea în timpul unei traume și poate coexista cu imobilitatea, dar faptul că cineva a rămas blocat nu demonstrează automat că a disociat.
Pentru diferențiere, articolul despre disociere, detașare de sine și modificarea percepției în situații traumatice explică separat aceste manifestări.
De ce unele persoane nu reușesc să se opună în timpul unei agresiuni
Această întrebare este deosebit de importantă în cazul agresiunilor fizice și sexuale. Din exterior, cineva se poate întreba de ce victima nu a fugit, nu a strigat sau nu a ripostat. Uneori, persoana însăși își pune obsesiv aceleași întrebări după eveniment.
Imobilitatea tonică a fost documentată în cercetări efectuate cu supraviețuitoare ale agresiunilor sexuale. Un studiu publicat în Acta Obstetricia et Gynecologica Scandinavica a constatat că aceasta poate fi o reacție frecventă în timpul agresiunii și poate fi asociată cu simptome posttraumatice ulterioare.
O persoană care a rămas nemișcată nu a ales neapărat să nu se apere. Răspunsul poate fi involuntar. Lipsa luptei sau a fugii nu înseamnă că persoana a dorit ceea ce s-a întâmplat și nu mută responsabilitatea agresiunii de la agresor la victimă.
Freezing-ul nu garantează că trauma va fi resimțită mai puțin
O altă explicație populară este că organismul „închide” percepția pentru ca evenimentul să fie înregistrat cu o intensitate mai mică. Unele reacții defensive pot într-adevăr modifica percepția durerii, a timpului sau a propriei persoane. Dar nu putem spune că freezing-ul protejează în mod sigur psihicul de traumă.
Dimpotrivă, unele cercetări asupra imobilității tonice în timpul agresiunilor au găsit asocieri cu simptome posttraumatice mai intense ulterior. Faptul că reacția poate avea o funcție defensivă în momentul pericolului nu înseamnă că persoana nu va suferi după aceea.
De asemenea, ideea că imobilitatea ar determina în mod obișnuit un agresor uman să renunțe nu trebuie tratată ca regulă. În comportamentul unor animale, imobilitatea poate avea avantaje în raport cu un prădător, dar acest lucru nu permite recomandarea freezing-ului ca strategie în cazul unei agresiuni asupra unei persoane.
De ce apare vinovăția după ce pericolul a trecut
După eveniment, persoana dispune de timp și de informații pe care nu le avea în secunda în care pericolul s-a produs. Poate reconstrui mental scenariul și ajunge la concluzii precum „trebuia să fug”, „trebuia să mă lupt” sau „dacă aș fi reacționat altfel, nu s-ar fi întâmplat”.
Această analiză retrospectivă poate produce o puternică autoculpabilizare. Persoana judecă însă o reacție automată, desfășurată sub amenințare, cu resursele cognitive pe care le are acum, într-un moment de siguranță.
În acest context, formularea că freezing-ul poate fi „o reacție normală la un eveniment anormal” are o valoare importantă: reduce ideea că blocajul dovedește existența unui defect personal. Articolul despre vinovăția persistentă după traumă și tendința de a-ți atribui responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat dezvoltă această problemă.
Nu toate persoanele reacționează la fel la pericol
Normalizarea freezing-ului nu înseamnă că toți oamenii trebuie să reacționeze astfel. Unii fug imediat. Alții confruntă amenințarea. Unii cer ajutor, caută o ieșire sau încearcă să îi protejeze pe cei din jur. Alte persoane rămân pentru câteva secunde incapabile să acționeze.
Chiar aceeași persoană poate reacționa diferit în două situații de pericol. Răspunsul depinde de caracteristicile amenințării, cât de repede apare, dacă există o cale de scăpare, experiențele anterioare și numeroși factori de context.
De aceea, nu este util să construim scenarii morale în care lupta înseamnă curaj, fuga înseamnă slăbiciune, iar freezing-ul înseamnă pasivitate. Sunt răspunsuri defensive care apar într-un sistem construit pentru supraviețuire.
Ce se poate întâmpla după experiența traumatică
Pentru multe persoane, reacțiile puternice din primele zile sau săptămâni după un eveniment copleșitor se diminuează treptat. A trece printr-o traumă nu înseamnă automat că persoana va dezvolta tulburare de stres posttraumatic.
În alte situații, sentimentul de pericol persistă. Pot apărea hipervigilență, tresărire exagerată, coșmaruri, amintiri intruzive, evitarea locurilor care amintesc de eveniment, dificultăți de somn, iritabilitate sau senzația că pericolul se poate întoarce în orice moment.
Unele persoane au flashback-uri sau reacționează intens la sunete, mirosuri și alte indicii asociate experienței. Modul în care asemenea stimuli pot reactiva frica este explicat în materialul despre flashback-uri și declanșatorii care reactivează experiențe traumatice.
Corpul poate continua să reacționeze chiar dacă pericolul a trecut
Expresia potrivit căreia „organismul a învățat să înghețe” este intuitivă, dar simplifică prea mult fenomenul. După traumă, sistemele de detectare a pericolului pot deveni mai sensibile la anumite indicii. O situație care seamănă cu cea inițială poate declanșa teamă, tensiune, evitarea sau o nouă senzație de blocaj chiar dacă amenințarea actuală este mult mai redusă.
Aceste reacții nu înseamnă neapărat că există PTSD. Diagnosticul presupune un anumit ansamblu de simptome, persistența lor și afectarea funcționării. Evaluarea este importantă mai ales atunci când reacțiile interferează cu munca, relațiile, somnul, deplasările sau capacitatea de a te simți în siguranță.
Pentru strategii generale de reglare, articolul despre gestionarea reacțiilor intense care pot persista după o experiență traumatică prezintă modalități de ancorare în prezent și de recunoaștere a declanșatorilor.
Când poate fi utilă psihoterapia după o reacție de freezing
Nu orice persoană care s-a blocat într-o situație periculoasă are nevoie de psihoterapie. Freezing-ul în sine nu este un diagnostic și poate apărea ca răspuns temporar la amenințare.
Sprijinul profesional devine mai important atunci când evenimentul continuă să influențeze viața: apar coșmaruri, flashback-uri, evitare, hipervigilență, disociere, vinovăție intensă, anxietate sau dificultăți semnificative în relații și activitățile zilnice.
În România, un psiholog clinician poate realiza evaluarea psihologică în limitele competențelor sale. Psihoterapia pentru traumă trebuie realizată de un psihoterapeut cu formare și drept de practică adecvate. Dacă există simptome severe, probleme asociate sau necesitatea evaluării unui tratament medicamentos, poate fi indicat și consultul unui medic psihiatru.
Ce tratamente au dovezi pentru PTSD
Pamela Busonero menționează EMDR printre intervențiile utilizate pentru procesarea experiențelor traumatice. Această metodă are într-adevăr susținere în ghidurile clinice pentru tulburarea de stres posttraumatic, însă rezultatele nu sunt identice pentru toate persoanele și nu poate fi promisă remisiunea completă.
Ghidul NICE pentru tulburarea de stres posttraumatic recomandă, în funcție de situație, intervenții cognitiv-comportamentale focalizate pe traumă și EMDR. În categoria terapiilor focalizate pe traumă sunt incluse intervenții precum terapia cognitivă pentru PTSD, terapia de procesare cognitivă, expunerea prelungită și alte protocoale specifice.
EMDR este o psihoterapie structurată și nu constă doar în efectuarea unor mișcări oculare. Evaluarea, pregătirea, lucrul cu amintirea și reevaluarea fac parte din proces. Pentru o explicație detaliată poate fi consultat articolul despre terapia EMDR pentru traumă și PTSD, modul în care decurg ședințele și limitele metodei.
Ce este important dacă pericolul există încă
Procesarea psihologică a traumei nu este prima prioritate atunci când amenințarea este încă prezentă. Dacă persoana se află într-o situație de violență, agresiune, amenințare sau alt pericol imediat, prioritatea este siguranța fizică și accesul la ajutor.
În România, într-o situație de urgență se apelează 112. Dacă există un agresor și plecarea sau confruntarea directă ar putea crește riscul, siguranța trebuie evaluată în funcție de situația concretă, fără culpabilizarea persoanei pentru modul în care a reacționat în timpul amenințării.
Blocajul din timpul pericolului nu spune cine ești
Privit după eveniment, freezing-ul poate fi greu de acceptat tocmai pentru că intră în conflict cu imaginea pe care o avem despre propria reacție în situații de criză. Ne imaginăm că vom fugi, vom lupta sau vom lua imediat decizia corectă. Sistemul nervos nu urmează întotdeauna scenariul pe care îl construim într-un moment de siguranță.
Faptul că cineva s-a blocat nu demonstrează lipsă de curaj, consimțământ, vinovăție sau incapacitatea de a se proteja. Este posibil ca organismul să fi reacționat automat la o situație percepută ca extrem de amenințătoare și greu de controlat.
Atunci când după eveniment rămân frica, hipervigilența, rușinea, vinovăția sau senzația că organismul reacționează în continuare ca și cum pericolul ar fi prezent, aceste experiențe merită luate în serios. Dacă îți afectează viața de zi cu zi, poți lua în considerare programarea unei ședințe cu un psiholog pentru evaluarea situației și identificarea unei forme de sprijin potrivite.
Leave a Reply