Relația cu părinții și tulburările alimentare: Semnale de alarmă și drumul spre vindecare. Dincolo de mâncare și greutate: Cum se dezvoltă tulburările alimentare și de ce avem nevoie de ajutor profesionist.

Cum se resimt, în realitate, tulburările de comportament alimentar și care sunt principalele semnale de alarmă? Ziua Națională a Fundei Liliachii (Fiocchetto Lilla) este dedicată în fiecare an reflecției, conștientizării și informării publicului cu privire la această problematică extrem de delicată a Tulburărilor de Comportament Alimentar (TCA).

Cu această ocazie, am decis să stăm de vorbă cu cineva care a trecut personal prin această experiență dureroasă și să completăm perspectiva cu explicațiile de specialitate ale lui Giuseppe Magistrale, director științific al unui centru specializat în tratarea TCA, care ghidează pacienții pe drumul dificil spre recuperare.

Ce sunt, mai exact, tulburările de alimentație?

Conform specialiștilor din domeniul sănătății, tulburările de nutriție și de alimentație sunt patologii complexe, caracterizate printr-un comportament alimentar profund disfuncțional și o preocupare excesivă pentru greutate, însoțită de o percepție alterată a propriului corp. Aceste aspecte sunt aproape întotdeauna strâns legate de un nivel extrem de scăzut de stimă de sine. De asemenea, tulburările alimentare nu vin rar singure; ele se pot manifesta în asociere cu alte probleme psihice, cum ar fi tulburările de anxietate sau tulburările de dispoziție.

În ceea ce privește starea de sănătate fizică, aceasta este aproape întotdeauna compromisă din cauza comportamentelor alimentare alterate (cum ar fi restricțiile severe, episoadele de mâncat compulsiv cu pierderea totală a controlului sau conduitele de purgare și compensare). Toate acestea duc la perturbări grave ale stării nutriționale. O greșeală frecventă este să credem că o greutate corporală foarte mică este singurul indicator al unei tulburări de alimentație. În realitate, aceste patologii pot fi prezente și la persoane cu o greutate absolut normală, la cele supraponderale sau chiar în cazurile de obezitate.

O problemă de stimă de sine, dar și de dinamică familială

Viola are 35 de ani și locuiește în Milano. Primele semne ale unei tulburări alimentare au apărut în jurul vârstei de 16 ani, transformându-se într-o anorexie severă, recunoscută clinic, care a debutat la 17 ani și a însoțit-o până în jurul vârstei de 21 de ani. Întrebată dacă astăzi, privind în urmă, poate identifica declanșatorii acelei perioade, Viola este foarte directă: „O lipsă totală de stimă de sine, o nevoie disperată de a fi văzută, recunoscută și apreciată, alături de o teamă constantă că nu voi fi niciodată capabilă sau destul de bună.”

„Am fost mereu o fetiță mai plinuță și am simțit pe pielea mea ce înseamnă fobia de grăsime (fatphobia). Eram prea înaltă, mă simțeam diferită de ceilalți copii și aveam un prenume mai puțin obișnuit – lucru care, pe de o parte, mă făcea să mă simt specială, dar pe de altă parte, mă izola. Fiind și grasă, aveam convingerea că nu mă pot ridica niciodată la nivelul fetițelor din jurul meu. Poate părea banal să reducem totul la afecțiunea din familie însă, așa cum ne învață literatura psihologică, exact acolo este locul în care învățăm, uneori greșit, conceptul de iubire”, povestește ea.

Pentru Viola, validarea din partea mamei era vitală. „Mama mea era o femeie extrem de educată, dar complet anafectivă (lipsită de manifestări de tandrețe și căldură). Tatăl meu a fost cel care a preluat, practic, rolul matern de îngrijire, într-o societate care nu era încă foarte deschisă către ideea de parenting parental împărțit în mod egal. Eu îmi doream o mamă protectoare, caldă, dar m-am trezit singură în fața unei mame foarte independente și autodeterminate și a unui tată muncitor, dar extrem de afectuos. Astăzi mă simt onorată, pentru că acea experiență m-a transformat într-o femeie cu o viziune mult mai deschisă decât a prietenelor pe care înainte le invidiam. Totuși, și acum trăiesc cu teama profundă de a nu fi la înălțime, și o spun cu durere. Este corect să subliniez că tulburarea alimentară, deși nu îmi mai guvernează viața, rămâne o parte din realitatea mea zilnică.”

Ce înseamnă să te „vindeci” de o tulburare de alimentație?

Viola ne explică faptul că formularea „am scăpat definitiv” ar putea fi mult prea îndrăzneață. „În ceea ce privește comportamentele extrem de disfuncționale care m-au dus în pragul spitalizării într-o clinică – cum ar fi refuzul de a mânca sau provocarea vărsăturilor – pot spune că m-am vindecat. Cred însă că anumite gânduri, obsesii sau atenția excesivă și uneori limitativă acordată mâncării ne vor însoți mereu într-o anumită măsură. Am o viață plină, nu mă privesc de nimic, dar uneori simt încă acele limitări. Am ieșit din faza de obsesie continuă, însă nesiguranța legată de aspectul fizic, deși mult atenuată, există și va exista mereu. Diferența este că acum am instrumentele psihologice necesari pentru a o gestiona.”

Întrebată dacă consideră că publicul larg este suficient de informat, Viola este sceptică: „Nu cred că există o informare reală. Dacă privim dincolo de diagnosticele extreme de anorexie, bulimie sau obezitate, aproape fiecare persoană, în special femeile, experimentează o formă mai ușoară sau mai gravă de comportament alimentar disfuncțional. Trăim într-o cursă permanentă pentru perfecțiune, bazată pe diete restrictive și sport dus la extrem, fără să existe o educație alimentară reală. În clinică mi se repeta mereu că o calorie este doar o calorie, scopul fiind acela de a nu demoniza niciun aliment și de a privi mâncarea cu neutralitate. Oamenii cred că tulburările de alimentație sunt ceva extrem, foarte îndepărtat de ei. Nu este așa. Suntem bombardați cu mesaje despre performanță și perfecțiune estetică, iar uneori presiunea este atât de mare încât vrei pur și simplu să dispari.”

Pericolul comunităților online și importanța specialiștilor

Deși activismul din social media pe teme de body positivity sau combaterea fobiei de grăsime este în creștere, Viola atrage atenția asupra unui risc major: „Am vorbit cu foarte mulți oameni care treceau prin asta. Să te agăți de persoane care nu sunt specialiști este extrem de periculos. În primul rând, acei oameni nu au instrumentele clinice necesare și, în al doilea rând, riști să devii o ancoră de salvare obsesivă pentru celălalt, ceea ce sporește codependența.”

În perioadele acute ale tulburărilor alimentare, episoadele de depresie, schimbările bruște de dispoziție și chiar comportamentele de autovătămare sunt frecvente. „Sprijinul reciproc între persoane care suferă de aceeași problemă este util pentru a nu te simți singur, dar el trebuie să aibă ca scop final îndrumarea către un profesionist. Terapia este absolut obligatorie.”

Perspectiva specialistului: Semnele timpurii

Giuseppe Magistrale, psiholog și psihoterapeit, subliniază că identificarea timpurie a simptomelor este vitală pentru succesul tratamentului: „Intervenția timpurie crește semnificativ șansele de vindecare. Cu toate acestea, recunoașterea semnelor nu este ușoară, deoarece pacienții tind adesea să își ascundă sau să își逐 nege comportamentele, din cauza fricii de a fi judecați sau din rezistența la schimbare.”

Printre cele mai vizibile semnale de alarmă se numără:

• Fluctuațiile bruște și dramatice de greutate;
• Discuțiile obsesive și repetitive despre mâncare, calorii și formă fizică;
• Restricțiile alimentare severe, cum ar fi eliminarea progresivă a unor grupări întregi de alimente;
• Episoadele de mâncat compulsiv ascuns.

Aceste comportamente duc inevitabil la o izolare socială accentuată, mai ales în contexte care implică interacțiunea în jurul mesei (cine cu prietenii, petreceri), din cauza fricii intense de a pierde controlul. În plus, nemulțumirea profundă față de propriul corp se poate manifesta fie printr-un control obsesiv al imaginii (verificarea constantă în oglindă, cântărirea repetată), fie printr-un refuz total al acesteia, manifestat prin evitarea completă a oglinzilor pentru a bloca o anxietate copleșitoare. Înțelegerea și comunicarea clară a nevoilor emoționale devin piloni esențiali în acest proces, mai ales că malnutriția afectează sever nu doar biologia corpului, ci și chimia creierului, întreținând stările depresive și episoadele de anxietate.

Dacă te confrunți cu o relație dificilă cu mâncarea, dacă imaginea corporală a devenit o sursă constantă de suferință sau dacă traumele din trecut îți afectează echilibrul prezent, amintește-ți că nu trebuie să porți această povară singură. Tulburările de alimentație sunt afecțiuni complexe, însă vindecarea este posibilă atunci când primești sprijinul potrivit. Pe site-ul nostru, ai posibilitatea de a contacta un psiholog pregătit să îți ofere suportul și ghidarea de care ai nevoie, într-un mediu sigur și lipsit de judecată. Pentru mai multe detalii și pentru a programa o ședință de terapie, te invităm să ne contactezi prin intermediul formularului disponibil pe pagina Programează o ședință cu un psiholog.