Teama de a-ți lăsa copiii liberi: Ce greșeli facem ca părinți după un șoc colectiv. Generația sub sechestru: De ce supraprotecția le face rău adolescenților de azi.

După tragedia de la Crans-Montana, teama de a-i lăsa pe tineri să plece a reizbucnit în sufletul fiecărui părinte: cum ne putem proteja copiii fără a-i sufoca? Aceasta este întrebarea centrală din analiza psihoterapeutului Matteo Lancini despre o generație crescută sub sechestru.

„Când fiica mea adolescentă m-a rugat să iasă cu prietenii, în seara de după tragedia de la Crans-Montana, am simțit cum mi se strânge stomacul. O secundă mai târziu, am realizat ce se întâmpla: era pe loc să spun «nu» la ceva ce, până cu câteva zile înainte, mi s-ar fi părut absolut normal”. Patruzeci de tineri și-au pierdut viața într-o zi care trebuia să fie o sărbătoare de Revelion. Un eveniment care a adus împreună două concepte ce stau rar alături – moartea și adolescența – declanșând o întrebare colectivă și plină de Anxietate: cum îi putem proteja cu adevărat pe copiii noștri?

Trauma colectivă și capcana fricii în educație

„Ceea ce s-a întâmplat a generat o traumatizare colectivă uriașă”, explică psihologul și psihoterapeutul Matteo Lancini, autorul mai multor volume de specialitate dedicate lumii juvenile. „Evenimente de acest gen îi terorizează din ce în ce mai mult pe adulți. Însă trebuie să fim atenți: dacă folosim această frică drept filtru pentru alegerile noastre educaționale, riscăm să devenim neputincioși și să-i transformăm în niște persoane neputincioase și pe copiii noștri”.

Perspectiva psihologică ne arată că în România, la fel ca în restul Europei, climatul de nesiguranță mediatizată amplifică sindromul Părinte-Elicopter. Când viața de zi cu zi devine un teritoriu minat în percepția noastră, tendința naturală este de a închide cercul în jurul copilului, confundând controlul cu iubirea.

Paradoxul societății controlului

Conversația cu Lancini pornește de la un aspect contraintuitiv: deși societatea este, în medie, mai puțin periculoasă decât în trecut, modalitatea în care le predierm corpurile copiilor noștri lumii s-a schimbat radical. „Eu am 60 de ani, la 7 ani mă întorceam singur de la școală, în perioada atentatelor și a heroinei. Se trăia în curți, departe de controlul adulților”, povestește el. „Astăzi însoțim fetițe de 10 ani la școală. Văd scene în care mamele, uneori alături de tați, își iau rămas-bun de la ei ca și cum ar pleca pe front. Ei merg doar la școală”.

Aceasta nu este o simplă nostalgie, ci radiografia unei transformări culturale profunde, unde se împletesc trei factori: reducerea numărului de copii din familie (percepuți drept „proiecte” fragile de salvgradat), destrămarea comunității educante și comunicarea mediatică pervasivă. Într-un asemenea context marcat de presiuni digitale și sociale, devine esențial să înțelegem cum au evoluat și dinamica primelor iubiri și relațiile adolescenților în era social media.

Generația cu corpul sub sechestru

Care este rezultatul? O generație crescută sub ceea ce Lancini numește „sechestrarea corpului de către părinți”. Nu mai există curtea, spațiile de joacă spontane au fost înlocuite de interdicții. În plus, copiii noștri fac mult mai multe activități decât făceam noi, însă toate sunt riguros organizate și controlate de adulți. Singurele zone lăsate libere au devenit centrele comerciale și internetul.

„Este o societate disociată”, continuă Lancini. „Pe de o parte, avem o presiune uriașă de a-i ține pe tineri în casă, lipiți de ecrane. Pe de altă parte, ne plângem că ar fi deveniți dependenți de social media și jocuri video. Dar ce alternative le-am lăsat?”. Paradoxul este că părinții care își supraveghează obsesiv copiii prin geolocalizare sunt exact cei care se disperă apoi văzând timpul petrecut în fața ecranelor.

Creșterea implică asumarea riscului

Ce este de făcut, mai ales după o tragedie care amplifică orice temere? „Trebuie să pornim de la o conștientizare incomodă”, subliniază expertul. „Fără riscuri nu există creștere. Viața implică întotdeauna riscuri. Gândul că îi putem proteja complet pe copii de provocările maturizării atrage după sine consecințe uriașe”. Izolarea socială și tulburările emoționale apar adesea tocmai din această supraprotecție sufocantă.

Soluția nu constă în rețete magice, ci în direcția spre care ne îndreptăm: recâștigarea treptată a autonomiei. Adulții au nevoie să învețe din nou să sprijine o relație bazată pe ascultare autentică și încredere, lăsând spațiu experiențelor reale.

Dacă te confrunți cu frici legate de siguranța copiilor tăi sau simți că anxietatea din rolul de părinte devine copleșitoare, te invităm să programezi o ședință cu un psiholog.

Acest articol analizează impactul traumelor colective asupra deciziilor parentale, subliniind că supraprotecția și controlul excesiv le răpesc adolescenților autonomia necesară pentru o dezvoltare sănătoasă.

Supraprotecția excesivă și frica de riscuri le blochează adolescenților calea spre maturizare, transformând casa într-un mediu de izolare în loc să le ofere spațiul necesar pentru a experimenta viața în siguranță emoțională.