Tulburările de personalitate nu sunt simple trăsături de caracter și nici comportamente neobișnuite observate într-o anumită perioadă. Ele descriu tipare persistente de gândire, trăire emoțională și relaționare care devin rigide, apar în contexte diferite și pot produce suferință sau dificultăți importante în relații, la serviciu și în viața de zi cu zi.
Identificarea lor nu se face prin recunoașterea câtorva trăsături într-o listă și nici prin teste găsite pe internet. Evaluarea necesită analiza istoricului persoanei, a modului în care funcționează în diferite contexte și a altor explicații posibile pentru dificultățile observate. În funcție de situație, pot fi implicați un psiholog clinician, un psihiatru și un psihoterapeut, fiecare având competențe profesionale diferite.
Ce este o tulburare de personalitate
Personalitatea cuprinde modalitățile relativ stabile prin care o persoană se percepe pe sine, îi interpretează pe ceilalți, își trăiește emoțiile și reacționează la ceea ce i se întâmplă. Faptul că cineva este rezervat, perfecționist, impulsiv, foarte sensibil la critică sau dependent de aprobarea celor din jur nu înseamnă, în sine, că există o tulburare.
Problema apare atunci când anumite tipare sunt foarte rigide, persistă în timp, se manifestă în numeroase situații și afectează semnificativ funcționarea persoanei. Mai multe exemple despre momentul în care trăsăturile obișnuite se diferențiază de un tipar clinic sunt prezentate în ghidul despre cele 10 tipuri de tulburări de personalitate și manifestările lor.
Tiparele asociate unei tulburări de personalitate tind să se contureze de-a lungul dezvoltării și pot deveni mai evidente spre finalul adolescenței sau începutul vieții adulte. Totuși, adolescența presupune în mod firesc schimbări de identitate, emoții intense și modificări ale relațiilor, astfel încât evaluarea la această vârstă trebuie realizată cu atenție și fără etichetarea unor reacții tranzitorii drept tulburări de personalitate.
Cum pot fi recunoscute tulburările de personalitate
Nu există un singur semn care să indice o tulburare de personalitate. Specialistul urmărește, în general, dacă modul de a gândi, simți și relaționa este persistent și dificil de adaptat, dacă problemele apar în mai multe domenii ale vieții și dacă produc suferință sau afectează funcționarea.
Manifestările diferă foarte mult. Unele persoane pot avea dificultăți în reglarea emoțiilor și relații foarte instabile, altele pot manifesta neîncredere persistentă, detașare, teamă intensă de respingere, dependență accentuată de ceilalți, perfecționism rigid sau nevoia excesivă de control. Comportamentele compulsive sau dificultățile de reglare emoțională nu sunt caracteristici obligatorii ale tuturor tulburărilor de personalitate.
Nici gradul de conștientizare nu este același pentru toate persoanele. Uneori cineva recunoaște că propriile reacții îi provoacă suferință. În alte situații, anumite moduri de a gândi sau de a relaționa pot fi percepute drept complet firești, iar persoana observă mai degrabă consecințele lor: conflicte repetate, despărțiri, dificultăți profesionale, singurătate sau stări emoționale greu de gestionat.
Câte tipuri de tulburări de personalitate există
Răspunsul depinde de sistemul de clasificare utilizat. DSM-5-TR, utilizat de Asociația Americană de Psihiatrie, descrie zece tulburări de personalitate: paranoidă, schizoidă, schizotipală, antisocială, borderline, histrionică, narcisică, evitantă, dependentă și obsesiv-compulsivă de personalitate.
În schimb, ICD-11 adoptă o abordare mai pronunțat dimensională: specialistul evaluează existența și severitatea tulburării de personalitate și poate descrie trăsăturile predominante. Prin urmare, ideea că există exact zece „forme” reprezintă în primul rând clasificarea tradițională din DSM, nu singura modalitate actuală de conceptualizare a acestor tulburări.
Printre diagnosticele despre care se vorbește frecvent se află tulburarea de personalitate borderline, tulburarea dependentă, cea evitantă și tulburarea obsesiv-compulsivă de personalitate. Frecvența diferitelor diagnostice variază în funcție de populația studiată și de contextul clinic, motiv pentru care nu este corect să presupunem că un anumit grup este în mod universal „cel mai frecvent”.
Tulburarea obsesiv-compulsivă de personalitate nu este același lucru cu TOC
O confuzie frecventă privește tulburarea obsesiv-compulsivă de personalitate și tulburarea obsesiv-compulsivă, cunoscută ca TOC. În ciuda denumirilor asemănătoare, acestea sunt diagnostice distincte.
În tulburarea obsesiv-compulsivă de personalitate predomină, de regulă, nevoia rigidă de ordine, control și perfecționism. În TOC apar obsesii și compulsii care pot provoca anxietate considerabilă și pe care persoana le poate experimenta ca nedorite sau greu de controlat. Diferențele sunt explicate mai amplu în articolul despre tulburarea obsesiv-compulsivă, obsesiile și compulsiile.
Cine poate stabili ce se întâmplă
În România, psihologul clinician poate realiza evaluare psihologică și psihodiagnostic în limitele competențelor profesionale. Psihiatrul este medic și poate realiza evaluarea psihiatrică, poate stabili diagnostice medicale și poate prescrie medicamente atunci când acestea sunt indicate.
Psihoterapeutul este profesionistul format și acreditat pentru practicarea psihoterapiei. Nu orice psiholog este automat psihoterapeut și nu orice psihoterapeut are automat competențe de psihologie clinică. Consilierul psihologic oferă intervenții de consiliere în limitele specialității și competențelor sale, ceea ce nu este identic cu evaluarea clinică sau cu psihoterapia.
O explicație mai amplă a acestor roluri se găsește în ghidul despre diferențele dintre psiholog, psihoterapeut și medicul psihiatru.
Cum se tratează tulburările de personalitate
Psihoterapia reprezintă una dintre principalele modalități de intervenție. Tratamentul nu urmărește „schimbarea personalității” într-un model ideal, ci reducerea suferinței și a comportamentelor problematice, creșterea flexibilității, îmbunătățirea reglării emoționale și dezvoltarea unor relații și strategii de adaptare mai funcționale.
Psihanaliza și abordările psihodinamice au avut un rol important în dezvoltarea tratamentului tulburărilor de personalitate. Lucrările lui Sigmund Freud au influențat profund teoriile timpurii despre personalitate, iar Otto Kernberg a avut o contribuție majoră la înțelegerea și tratamentul psihodinamic al patologiei de personalitate, inclusiv prin dezvoltarea ulterioară a intervențiilor focalizate pe transfer.
În prezent există însă mai multe forme de psihoterapie utilizate în funcție de profilul clinic. Printre acestea se numără terapia dialectic-comportamentală, terapia bazată pe mentalizare, terapia schemelor, anumite intervenții cognitiv-comportamentale și terapiile psihodinamice sau focalizate pe transfer. Alegerea depinde de tipul și severitatea dificultăților, problemele asociate, riscurile existente, preferințele persoanei și disponibilitatea unor intervenții adecvate.
Ghidurile clinice pentru tulburarea borderline, de exemplu, recomandă ca forma, durata și intensitatea tratamentului psihologic să fie stabilite în funcție de nevoile individuale. Recomandările NICE pentru tulburarea de personalitate borderline precizează explicit că frecvența psihoterapiei trebuie adaptată persoanei și contextului său. Prin urmare, nu există regula potrivit căreia toate tulburările de personalitate trebuie tratate printr-o singură ședință pe săptămână.
O prezentare detaliată a rolului terapiei și al tratamentului medicamentos poate fi găsită în ghidul despre tratamentul tulburărilor de personalitate prin psihoterapie și medicație.
Ce rol au motivația și implicarea în terapie
Psihoterapia presupune participare activă și disponibilitatea de a observa și explora tipare care s-au consolidat uneori de-a lungul multor ani. Continuitatea și implicarea pot conta, dar dificultatea unei persoane de a avea încredere, de a rămâne în tratament sau de a tolera apropierea terapeutică poate face chiar parte din problema pentru care solicită ajutor.
De aceea, responsabilitatea nu poate fi redusă la ideea că persoana trebuie pur și simplu să aibă suficientă „voință”. Relația terapeutică, claritatea obiectivelor, adaptarea intervenției și colaborarea dintre specialist și client sunt, de asemenea, importante.
Nu poate fi garantată o „vindecare absolută”, însă tiparele de personalitate nu sunt neapărat imuabile. Psihoterapia poate contribui la reducerea simptomelor, la o mai bună înțelegere a propriilor reacții și la îmbunătățirea funcționării relaționale și profesionale. Evoluția diferă însă considerabil de la o persoană la alta.
Dacă observi tipare persistente de comportament, emoții sau relaționare care îți afectează viața, o evaluare profesionistă poate clarifica ce se întâmplă fără a porni de la presupunerea că există neapărat o tulburare de personalitate. Pentru un prim pas, poți programa o ședință cu un psiholog, în care dificultățile și opțiunile de sprijin să fie discutate în contextul situației tale.
