Când părinții lucrează, copilul este bolnav, programul creșei nu acoperă ziua de muncă sau nu există deloc un loc disponibil, soluția apare adesea în interiorul familiei: bunica îl ia de la grădiniță, bunicul îl duce la activități, pregătesc masa, stau cu el până se întorc părinții sau preiau săptămâni întregi de îngrijire în vacanțe. Numim toate acestea, de multe ori, simplu: „ne ajută bunicii”.
Dar când ajutorul devine regulat, presupune multe ore și înlocuiește practic un serviciu care altfel ar trebui plătit, apare o întrebare incomodă: ar trebui remunerați bunicii care au grijă de nepoți? Sau introducerea banilor într-o relație bazată pe afecțiune ar transforma inutil legătura dintre generații?
În România, întrebarea este cu atât mai relevantă cu cât accesul la serviciile formale pentru copiii mici rămâne limitat. Potrivit Education and Training Monitor 2025 al Comisiei Europene, în 2024 doar 11,4% dintre copiii sub 3 ani din România participau la servicii formale de educație și îngrijire timpurie, comparativ cu 39,3% la nivelul Uniunii Europene.
Cifra nu ne spune câți dintre ceilalți copii sunt îngrijiți de bunici, dar arată o problemă structurală: pentru foarte multe familii, opțiunile de îngrijire din afara familiei sunt încă limitate.
Bunicii au devenit o parte importantă din „welfare-ul familial”
În multe familii, sprijinul bunicilor face posibilă întoarcerea părinților la serviciu. Ei pot acoperi intervalul dintre terminarea programului de grădiniță și sfârșitul zilei de lucru, perioadele în care copilul este bolnav, vacanțele sau zilele în care serviciile educaționale nu sunt disponibile.
Această formă de solidaritate între generații poate fi extrem de valoroasă. Copilul construiește o relație apropiată cu bunicii, părinții primesc ajutor practic, iar bunicii pot găsi satisfacție și sens în timpul petrecut cu nepoții.
Dar faptul că îngrijirea este oferită cu dragoste nu înseamnă că nu presupune efort. Eurofound descrie îngrijirea neplătită drept ajutorul oferit unei persoane de către membri ai familiei, rude, prieteni sau alte persoane fără compensație financiară și include explicit îngrijirea copiilor și a nepoților. Raportul arată că responsabilitățile intense de îngrijire pot afecta munca plătită, situația financiară, relațiile sociale, sănătatea și starea de bine a celui care le oferă.
În România, problema este vizibilă și din perspectiva părinților. Analiza despre maternitatea și munca în România arată că lipsa serviciilor pentru copiii mici poate transforma existența bunicilor disponibili într-un avantaj decisiv pentru întoarcerea la serviciu.
Când ajutorul bunicilor începe să semene cu un al doilea job
Există o diferență între bunicul care stă două ore cu nepotul o dată pe lună și bunica care, cinci zile din șapte, îl duce și îl aduce de la grădiniță, îi pregătește masa și îl supraveghează până seara.
În al doilea caz, familia primește o formă de îngrijire regulată care ar putea fi asigurată, în alte condiții, de o creșă, un program after-school, o bonă sau alt serviciu plătit. Chiar dacă bunicul sau bunica nu percepe activitatea ca pe un „loc de muncă”, există timp, energie și responsabilitate implicate.
Bunicii nu sunt nici o resursă nelimitată. Unii încă lucrează. Alții au propriile probleme medicale, îngrijesc un partener sau un părinte foarte vârstnic, locuiesc departe ori pur și simplu își doresc să își folosească timpul după pensionare în alte moduri.
Faptul că sunt bunici nu creează automat obligația de a deveni îngrijitori permanenți. Sprijinul familiei extinse este valoros atunci când există disponibilitate și alegere, nu când devine o responsabilitate presupusă din start.
De ce ar putea avea sens plata bunicilor
Principalul argument în favoarea unei forme de compensare este recunoașterea muncii efectiv prestate. Dacă un bunic asigură zilnic ore de supraveghere, transport, hrană și îngrijire, activitatea are o valoare economică indiferent dacă persoana care o oferă este rudă cu copilul.
O plată ar putea fi importantă mai ales pentru bunicii cu pensii mici sau venituri reduse, în situațiile în care îngrijirea regulată presupune și cheltuieli: transport, mâncare, activități sau renunțarea la alte oportunități.
Mai există și un argument simbolic. Munca de îngrijire devine deseori invizibilă tocmai pentru că este realizată în familie. Se presupune că iubirea ar trebui să facă efortul irelevant: dacă îți iubești nepotul, nu ar trebui să conteze cât de obosit ești sau câte ore ai dedicat îngrijirii.
Recunoașterea valorii acestei activități poate întrerupe ideea că munca de îngrijire „nu este muncă” doar pentru că nu apare pe un stat de plată.
Plata poate fi și o formă de echitate între soluțiile de îngrijire
Există și o întrebare de politică publică: dacă statul susține prin diferite mecanisme accesul la creșe, educație timpurie sau servicii profesionale, ar trebui luată în calcul și contribuția persoanelor din familie care preiau în practică aceeași nevoie de supraveghere?
Nu există un răspuns simplu. O eventuală indemnizație pentru bunici ar necesita criterii clare: pentru câte ore de îngrijire? Pentru ce vârstă a copilului? Este suficient ajutorul ocazional sau ar trebui să existe un program regulat? Cine verifică activitatea și cine stabilește suma?
Aceste întrebări arată de ce transformarea unei relații informale într-un sistem public de plată este mult mai complicată decât pare inițial.
Dar banii pot schimba relația dintre părinți și bunici
Primul risc este relațional. Atunci când bunica stă cu nepotul din dorința de a ajuta, părinții pot privi sprijinul ca pe o formă de reciprocitate familială. Odată ce apare plata, rolurile pot deveni mai contractuale.
Părintele poate ajunge să gândească: „te plătesc, deci trebuie să fii disponibilă”. Bunicul poate simți că nu mai poate refuza o zi sau o sarcină suplimentară. Pot apărea discuții despre program, reguli, concedii, responsabilități și chiar despre cine are autoritatea de a decide în privința copilului.
Asta nu înseamnă că banii distrug automat relațiile. În unele familii, o contribuție financiară poate chiar clarifica lucrurile și poate reduce resentimentele. Important este ca sprijinul să nu se transforme într-o obligație nedefinită.
Articolul despre co-parenting, alloparenting și rețelele de sprijin explică de ce implicarea altor adulți poate ajuta familia fără ca responsabilitatea parentală să devină neclară.
Cine decide regulile când bunicii au grijă zilnic de copil?
Cu sau fără remunerație, implicarea regulată a bunicilor poate crea un alt tip de tensiune: cine stabilește regulile?
Bunicii pot avea alte idei despre alimentație, somn, ecrane, disciplină sau program decât părinții. Dacă îngrijirea are loc doar ocazional, diferențele pot fi ușor de tolerat. Când bunicii petrec însă zilnic multe ore cu copilul, lipsa unor limite clare poate produce conflicte între generații.
O relație funcțională are nevoie de negociere: ce decizii aparțin părinților, unde au bunicii libertate și care sunt regulile asupra cărora adulții încearcă să fie consecvenți. Respectarea ajutorului primit nu înseamnă că părinții renunță la rolul lor, după cum nici faptul că bunicii ajută nu înseamnă că trebuie tratați ca personal permanent disponibil.
Există și riscul ca plata să încarce și mai mult bunicile
Problema are și o dimensiune de gen. În multe familii, atunci când este nevoie de ajutor cu copiii, prima persoană la care se apelează este bunica. Dacă îngrijirea ar fi remunerată, plata ar putea recunoaște o muncă pe care femeile o fac deja. Dar poate apărea și efectul invers: „Acum ești plătită, deci este firesc să te ocupi tu.”
În acest fel, o măsură concepută pentru recunoașterea muncii poate consolida împărțirea tradițională a responsabilităților, în care femeile rămân principalele persoane care îngrijesc copiii de-a lungul mai multor generații.
Aceeași problemă apare și la părinți. Materialul despre tații care își reorganizează cariera pentru familie arată cât de persistentă rămâne presupunerea că îngrijirea copilului este în primul rând responsabilitatea femeii.
O politică de sprijin bine gândită ar trebui, așadar, să recunoască munca de îngrijire fără să transforme bunica în „îngrijitorul implicit” al întregii familii.
Plata bunicilor poate deveni o soluție care ascunde lipsa serviciilor
Există și un argument important împotriva transformării bunicilor în principala alternativă la serviciile formale: statul ar putea ajunge să se bazeze și mai mult pe ceea ce familia rezolvă deja singură.
Dacă o comunitate nu are suficiente creșe, programe after-school sau servicii accesibile, răspunsul nu poate fi doar „există bunicii”. Nu toate familiile îi au aproape. Unii copii au bunici în alt județ sau în străinătate. Alți bunici sunt bolnavi, încă lucrează sau nu își doresc un rol zilnic de îngrijire.
Familiile monoparentale sunt un exemplu relevant. În articolul despre părinții singuri din România, rețeaua de sprijin apare ca resursă importantă tocmai pentru că toate responsabilitățile pot fi concentrate asupra unui singur adult. Dar un sistem social echitabil nu poate presupune că fiecare părinte singur are automat doi bunici disponibili.
Serviciile publice pot face ajutorul bunicilor o alegere, nu o necesitate
O alternativă la plata directă a bunicilor este extinderea serviciilor care reduc presiunea asupra întregii familii. Accesul la creșe și grădinițe, programe compatibile cu orele de lucru, servicii after-school, transport public funcțional și opțiuni accesibile de supraveghere pot schimba radical organizarea unei familii.
În România, diferența față de media europeană privind participarea copiilor sub trei ani la servicii formale de îngrijire arată că există încă un spațiu important pentru dezvoltare. Atunci când părinții au alternative reale, bunicii pot decide cât timp vor să petreacă cu nepoții fără ca familia să depindă economic de disponibilitatea lor.
Pot fi imaginate și forme de sprijin care nu presupun neapărat un salariu direct: facilități pentru familii, servicii comunitare accesibile, transport mai ușor, programe locale pentru copii sau alte mecanisme prin care costul îngrijirii să nu cadă integral pe gospodărie.
Principiul important este ca sprijinul informal să completeze serviciile, nu să le înlocuiască. Aceeași idee apare în analiza despre creșterea copiilor cu ajutorul familiei extinse și al comunității: mai mulți adulți de încredere pot fi un avantaj pentru copil, dar rețeaua informală nu trebuie romantizată până la punctul în care devine singura soluție disponibilă.
Bunicii și persoanele care fac muncă domestică neplătită nu sunt aceeași categorie
Dezbaterea despre plata bunicilor se intersectează cu o problemă mai largă: valoarea muncii domestice și de îngrijire realizate fără salariu.
O persoană care se ocupă zilnic de gospodărie poate găti, face curățenie, organiza cumpărăturile și bugetul, îngriji copii, un partener bolnav sau o rudă vârstnică și coordona o mare parte din logistica familiei. Această muncă permite adesea altor membri ai familiei să participe la munca plătită.
Contribuția există chiar dacă nu este contabilizată printr-un salariu. Tocmai de aceea, discuțiile despre distribuirea muncii domestice, protecția socială și independența economică sunt importante.
Bunicii pot avea un rol diferit. Pentru unii, îngrijirea nepoților este ocazională și voluntară. Pentru alții, a devenit o responsabilitate zilnică, comparabilă ca volum cu un program de lucru. Nu este util să presupunem că toate aceste situații sunt identice.
„O face din dragoste” nu ar trebui să însemne „poate face oricât”
Probabil că cea mai importantă schimbare nu necesită neapărat o lege sau un salariu. Este recunoașterea faptului că bunicii au propriile limite.
Un bunic poate iubi profund un copil și poate spune totuși că nu poate sta cu el cinci zile pe săptămână. Poate dori să îl vadă ca bunic, nu să devină persoana responsabilă zilnic de teme, mese, transport și program. Poate accepta o perioadă intensă de ajutor și apoi să simtă că are nevoie să își recupereze timpul.
În același timp, există bunici care își doresc foarte mult acest rol și îl trăiesc ca pe una dintre cele mai importante relații ale vieții. Problema nu este implicarea, ci presupunerea că ea trebuie să existe automat.
O discuție despre bani este, de fapt, o discuție despre cine suportă costul îngrijirii
Întrebarea „ar trebui plătiți bunicii?” nu are un răspuns universal. Pentru unele familii, o contribuție financiară directă poate fi echitabilă și poate recunoaște un efort real. Pentru altele, introducerea unei plăți nu este dorită de niciuna dintre părți.
La nivel de politică publică, dilema este și mai complexă. Plata îngrijirii informale poate recunoaște o muncă invizibilă, dar nu ar trebui să devină motivul pentru care creșele, serviciile comunitare și măsurile de conciliere dintre muncă și familie rămân insuficiente.
Într-o societate în care familia este obligată să acopere aproape toate golurile, „solidaritatea familială” poate deveni uneori o denumire frumoasă pentru lipsa alternativelor. Într-una în care există servicii accesibile, sprijinul bunicilor poate rămâne ceea ce ar trebui să fie cât mai des: o alegere negociată între adulți și o relație valoroasă între generații.
Discuția se leagă direct de problema mai largă a echilibrului dintre muncă și îngrijirea copiilor în România. Atât timp cât părinții au puține alternative, costul îngrijirii nu dispare. Este doar mutat: asupra mamei, a tatălui, a bunicii, a bunicului sau a altui membru al familiei.
Leave a Reply