Schimbările bruște de comportament, coșmarurile, durerile de cap sau de burtă fără o explicație medicală evidentă și refuzul tot mai frecvent de a merge la școală pot apărea la un copil care trece prin bullying școlar. Niciunul dintre aceste semne nu demonstrează singur că există hărțuire, însă schimbările persistente merită luate în serios, mai ales când apar împreună cu teamă, retragere, scăderea rezultatelor școlare sau evitarea anumitor colegi și locuri.
Un copil care este hărțuit nu este responsabil pentru comportamentul celor care îl agresează și nu ar trebui făcut să se simtă vinovat pentru ceea ce i se întâmplă. Rolul adulților este să îl creadă, să îi protejeze siguranța și să colaboreze pentru oprirea situației. În multe cazuri, răspunsul eficient presupune implicarea familiei, a profesorilor, a conducerii școlii și, atunci când este necesar, a unui specialist în sănătatea mintală.
Ce este bullying-ul și când un conflict devine hărțuire
Bullying-ul nu înseamnă orice ceartă, glumă răutăcioasă sau conflict apărut între doi copii aflați pe poziții relativ egale. În definițiile utilizate frecvent în cercetare și prevenție, bullying-ul presupune un comportament agresiv nedorit, un dezechilibru real sau perceput de putere și repetarea comportamentului ori probabilitatea mare ca acesta să se repete.
Dezechilibrul de putere nu este neapărat fizic. Poate proveni din popularitate, statut în grup, vârstă, acces la informații compromițătoare, numărul mai mare al copiilor implicați sau capacitatea de a exclude și izola o persoană.
Bullying-ul poate lua mai multe forme. Poate exista agresiune fizică, precum lovirea, împingerea sau deteriorarea bunurilor, dar și agresiune verbală prin insulte, umilire și amenințări. Există și bullying relațional, prin răspândirea zvonurilor, excluderea deliberată din grup sau încercarea de a-i determina pe ceilalți să evite copilul.
Atunci când agresiunea se desfășoară prin mesaje, grupuri de clasă, rețele sociale, jocuri online sau alte platforme digitale, vorbim despre cyberbullying. Particularitățile acestei forme de agresiune și pașii practici pentru părinți sunt explicați în ghidul despre cyberbullying la copii și adolescenți.
Un incident singular care nu îndeplinește toate criteriile pentru bullying poate fi, totuși, foarte grav. O agresiune fizică, o amenințare serioasă sau publicarea unui material umilitor nu trebuie ignorate doar pentru că s-au întâmplat o singură dată.
Ce efecte poate avea bullying-ul asupra copilului
Efectele sunt în primul rând legate de siguranța emoțională și socială a copilului. Organizația Mondială a Sănătății include bullying-ul între experiențele negative din copilărie și adolescență care pot afecta dezvoltarea și sănătatea mintală. Expunerea la violență este asociată cu un risc mai mare de anxietate, depresie și alte dificultăți psihologice, fără ca acest lucru să însemne că fiecare copil hărțuit va dezvolta o tulburare psihică.
Mai multe informații despre relația dintre bullying și sănătatea mintală a copiilor pot fi consultate în resursele Organizației Mondiale a Sănătății pentru sănătatea mintală a copiilor și adolescenților.
Copilul poate deveni mai anxios și poate trăi școala ca pe un spațiu imprevizibil sau periculos. Pot apărea tristețe, rușine, sentimentul că „este ceva în neregulă cu mine”, scăderea stimei de sine și retragerea față de colegi sau familie.
Uneori, suferința apare și prin corp. Durerile de cap, durerile abdominale, greața, modificările somnului sau alte simptome fizice pot fi asociate cu stresul. Ele trebuie luate în serios, dar nu trebuie presupus automat că au o cauză psihologică; atunci când persistă, este indicată și evaluarea medicală corespunzătoare.
Printre schimbările care pot apărea se numără:
- teama sau refuzul de a merge la școală;
- anxietate neobișnuită înainte de ore sau în anumite zile;
- coșmaruri și dificultăți de somn;
- tristețe, iritabilitate sau retragere;
- scăderea stimei de sine;
- scăderea performanței școlare și dificultăți de concentrare;
- evitarea anumitor colegi, trasee sau activități;
- pierderea sau deteriorarea repetată a obiectelor personale;
- dureri de cap, dureri abdominale sau alte plângeri fizice recurente;
- renunțarea la activități care înainte îi făceau plăcere.
Aceste semne sunt nespecifice. Ele pot avea legătură și cu anxietatea, depresia, conflictele familiale, dificultățile școlare sau alte probleme. De aceea, este mai util să observăm ansamblul schimbărilor decât să încercăm să identificăm bullying-ul pe baza unui singur simptom. Articolul despre semnele de alarmă privind sănătatea mintală a copiilor și adolescenților explică mai detaliat când modificările de comportament merită investigate.
Poate bullying-ul provoca traumă sau simptome de stres posttraumatic?
Pentru unii copii, bullying-ul repetat poate deveni o experiență profund stresantă. Pot apărea coșmaruri, amintiri intruzive, hipervigilență, evitarea locurilor asociate agresiunii sau reacții intense atunci când copilul se confruntă cu lucruri care îi amintesc de ceea ce s-a întâmplat.
Aceste simptome pot semăna cu manifestările întâlnite după experiențe traumatice, însă nu orice copil hărțuit dezvoltă tulburare de stres posttraumatic, iar diagnosticul nu poate fi stabilit doar pentru că există coșmaruri sau teamă de școală. Dacă simptomele sunt persistente, intense și afectează funcționarea copilului, este indicată o evaluare profesională.
În cazul adolescenților, bullying-ul poate contribui și la simptome depresive sau la intensificarea unei vulnerabilități deja existente. Reperele care diferențiază o perioadă dificilă de o problemă ce necesită evaluare sunt prezentate în articolul despre depresia la adolescenți și semnele de alarmă.
De ce un copil hărțuit poate să nu le spună părinților
Mulți copii nu povestesc imediat ce li se întâmplă. Unii se simt rușinați, alții se tem că situația se va agrava dacă adulții intervin. Pot exista amenințări explicite din partea agresorului sau teama că vor fi considerați „pârâcioși” de colegi.
Copilul se poate teme și de reacția părintelui: că îi va lua telefonul, că îl va certa pentru că nu s-a apărat, că va merge furios la școală sau că va confrunta public familia celuilalt copil. Uneori încearcă pur și simplu să protejeze părintele de îngrijorare.
De aceea, întrebarea „De ce nu mi-ai spus până acum?” poate fi trăită ca o acuzație. Mai util este un răspuns de tipul: „Îți mulțumesc că mi-ai spus. Vreau să înțeleg ce s-a întâmplat și să găsim împreună o modalitate prin care să fii în siguranță.”
Ce pot observa părinții acasă
Un reper important este schimbarea față de comportamentul obișnuit al copilului. Dacă un elev care mergea fără probleme la școală începe brusc să inventeze motive pentru a rămâne acasă, dacă devine neliniștit duminică seara sau dacă anumite zile ale săptămânii provoacă reacții intense, merită explorat ce se întâmplă.
La fel de importante sunt schimbările în relația cu telefonul și mediul online. Un adolescent poate deveni foarte anxios când primește notificări, poate închide ecranul imediat ce intră un adult în cameră sau poate renunța brusc la platforme pe care înainte le folosea constant. Aceste comportamente nu dovedesc existența cyberbullying-ului, dar pot deschide o conversație.
Pentru părinții care încearcă să înțeleagă mai bine această parte a vieții adolescenților, ghidul despre adolescenți, social media și semnele de alarmă din mediul online oferă repere pentru dialog fără transformarea relației într-o supraveghere permanentă.
Ce ar trebui să facă părintele când copilul spune că este hărțuit
Primul lucru de făcut este ascultarea. Nu este necesar ca părintele să stabilească în primele minute cine are dreptate în toate conflictele și nici să găsească imediat o soluție. Copilul are nevoie să știe că este crezut și că adultul va acționa fără să îl pună într-o situație și mai vulnerabilă.
Este util să fie clarificate, calm, câteva lucruri: ce s-a întâmplat, cine este implicat, de cât timp durează, unde se produc incidentele, cine a fost martor și dacă există amenințări sau risc de agresiune fizică.
Părintele nu ar trebui să îi reproșeze copilului că „nu s-a apărat”, să îl încurajeze să răspundă prin violență sau să presupună că ignorarea situației o va face automat să dispară. Nici confruntarea publică și impulsivă a copiilor implicați nu este întotdeauna cea mai sigură alegere.
Școala trebuie implicată în gestionarea bullying-ului
Bullying-ul școlar nu este o problemă pe care copilul și familia trebuie să o rezolve singuri. În România există o procedură oficială pentru managementul cazurilor de violență în unitățile de învățământ.
Potrivit Ministerului Educației și Cercetării, violența fizică, verbală, psihologică, socială și cibernetică, inclusiv bullying-ul, intră în cadrul procedurii de management al cazurilor de violență din școli.
Situația poate fi raportată de elevi, părinți sau cadre didactice, verbal sau în scris, oricărui membru al personalului școlii. Școlile pot pune la dispoziție și modalități confidențiale de raportare. Procedura prevede, de asemenea, protejarea celor care semnalează faptele împotriva discriminării și a răzbunării.
Nu este suficient ca școala să îi spună copilului să „îl evite” pe coleg sau să îi împace pe cei implicați fără să analizeze situația. Personalul școlii trebuie să contribuie la evaluarea cazului și la stabilirea măsurilor de sprijin și protecție.
Mai multe informații despre semnalele care pot trece neobservate și responsabilitatea comună a adulților sunt disponibile în articolul despre semnele mai puțin vizibile ale hărțuirii școlare și intervenția părinților și a școlii.
Intervenția nu trebuie să se concentreze numai asupra copilului hărțuit
Atunci când bullying-ul este confirmat, mutarea întregii responsabilități asupra copilului afectat poate transmite un mesaj greșit: că el trebuie să învețe să suporte sau să gestioneze mai bine comportamentul celorlalți. Problema există și la nivelul relațiilor și al mediului în care agresiunea este permisă să continue.
De aceea, intervenția poate avea mai multe componente. Copilul are nevoie de protecție și sprijin, familia trebuie să știe cum să reacționeze fără a intensifica rușinea sau frica, iar școala trebuie să analizeze dinamica dintre elevi și să oprească agresiunea.
Uneori sunt necesare intervenții la nivelul clasei, activități pentru dezvoltarea competențelor socio-emoționale, măsuri pentru protecția victimei și intervenții destinate copilului care agresează. Acesta din urmă trebuie responsabilizat pentru comportamentul său, dar simpla etichetare drept „copil rău” nu rezolvă cauzele și nici nu previne neapărat repetarea.
Rolul unui mediu educațional care susține sănătatea emoțională este discutat mai amplu în articolul despre sprijinul psihologic și educațional pentru copii și adolescenți în școală.
Când poate ajuta sprijinul psihologic
Nu orice copil care trece printr-un episod de bullying are nevoie automat de psihoterapie. Dacă agresiunea este oprită rapid, copilul se simte în siguranță, are sprijin familial și școlar și își reia treptat activitățile obișnuite, poate fi suficientă monitorizarea atentă și susținerea din partea adulților.
O evaluare psihologică devine însă utilă atunci când anxietatea, retragerea, rușinea, refuzul școlar, problemele de somn, coșmarurile sau simptomele depresive persistă. Psihologul clinician poate evalua impactul emoțional și comportamental al experienței. Dacă este indicată psihoterapia, aceasta este realizată de un psihoterapeut cu pregătirea și dreptul de practică necesare. Medicul psihiatru pentru copii și adolescenți poate fi implicat atunci când este necesară o evaluare medicală psihiatrică.
Sprijinul psihologic nu ar trebui să urmărească doar să îl facă pe copil „mai rezistent” la agresiune. Obiectivele pot include recâștigarea sentimentului de siguranță, reducerea anxietății, gestionarea rușinii, reconstruirea încrederii în sine și reluarea participării școlare și sociale.
Când situația necesită intervenție imediată
Unele situații depășesc cadrul unei probleme relaționale obișnuite și necesită acțiune rapidă. Amenințările credibile cu violența, agresiunile fizice grave, șantajul, urmărirea, exploatarea sexuală sau alte fapte care pot reprezenta infracțiuni trebuie semnalate instituțiilor competente.
Dacă un copil spune că vrea să moară sau să se sinucidă, are un plan suicidar, se autovătămează grav sau există un pericol imediat pentru integritatea sa fizică, trebuie apelat serviciul 112. Copilul nu trebuie lăsat singur în timp ce este solicitat ajutorul de urgență.
În cazurile grave de violență asupra minorilor, procedura Ministerului Educației prevede și implicarea serviciilor de protecție a copilului prin numărul 119, în funcție de situație.
Copilul trebuie să știe că poate cere ajutor fără să fie învinovățit
Una dintre cele mai importante forme de protecție este existența unor adulți în care copilul are încredere. Părinții nu pot vedea fiecare interacțiune de la școală, iar profesorii nu pot observa fiecare conversație dintre elevi. Dar copilul poate învăța că există persoane la care poate apela fără să fie ridiculizat, pedepsit sau acuzat că a provocat situația.
Mesajul central este simplu: hărțuirea nu este vina copilului care o suportă, iar cererea de ajutor nu este un semn de slăbiciune. Bullying-ul se oprește mai greu atunci când rămâne ascuns și mai ușor atunci când adulții comunică, documentează situația și acționează împreună.
Dacă după o experiență de bullying copilul rămâne foarte anxios, refuză școala, se izolează, are coșmaruri sau pare copleșit de ceea ce i s-a întâmplat, familia poate lua în considerare programarea unei ședințe cu un psiholog pentru evaluarea impactului emoțional și alegerea formei de sprijin potrivite.
