Regele Triton îi distruge lui Ariel colecția de obiecte adunate din lumea oamenilor. Tatăl lui Mulan încearcă să o protejeze într-un mod rigid, apoi ajunge să îi recunoască valoarea și curajul. În Chicken Little, un tată care pare rușinat de propriul fiu ajunge să fie mândru de el. Privite cu ochi de adult, multe filme Disney nu prezintă deloc familii perfecte, ci părinți care greșesc, controlează, se tem, nu își înțeleg copiii și, uneori, reușesc să se schimbe.
Tocmai această imperfecțiune poate face poveștile interesante și pentru părinți. Psihologul specializat în dezvoltarea copilului și psihoterapeuta Martina Mazzoleni a analizat rolurile parentale din mai multe filme de animație, observând un element care revine frecvent: adultul nu trebuie să fie lipsit de greșeli pentru ca relația cu un copil să poată evolua. Mai important poate fi ce face după ce își dă seama că a greșit.
Este o perspectivă relevantă într-o perioadă în care presiunea de a practica un parenting perfect poate transforma fiecare reacție nepotrivită într-un motiv de autocritică. Filmele nu oferă manuale de psihologie și nici modelele lor familiale nu trebuie imitate automat, dar unele dintre povești pot deveni puncte de plecare pentru a vorbi despre autoritate, iubire, greșeli și repararea relației.
De la părintele rigid la părintele care începe să își vadă copilul altfel
„Sunt o mare pasionată de Disney, dintotdeauna”, povestește Martina Mazzoleni. „Și m-a fascinat mereu faptul că în desenele animate nu existau numai imagini frumoase și perfecte ale familiei, ci trebuia să li se întâmple ceva personajelor sau părinților, ceva care să îi conducă apoi către o evoluție, către o schimbare.”
Unul dintre cele mai clare exemple este Regele Triton, tatăl lui Ariel din Mica Sirenă. La începutul poveștii este o figură autoritară, foarte rigidă în raport cu interesul fiicei sale pentru lumea oamenilor. Conflictul culminează cu distrugerea colecției pe care Ariel o păstra în secret.
„Este foarte rigid, extrem de ancorat în poziția lui”, explică psihoterapeuta. „La final, însă, se liniștește și se întrezărește în spatele tuturor acestor lucruri dragostea enormă pe care o simte pentru fiica lui. Ca și cum i-ar spune părintelui: poți să greșești, important este să îți dai seama și apoi să faci o schimbare.”
Această idee nu înseamnă că orice comportament parental devine acceptabil dacă adultul își cere ulterior scuze. Controlul excesiv, umilirea, violența sau intimidarea nu trebuie romantizate. Există însă o diferență importantă între idealul unui părinte care nu greșește niciodată și capacitatea reală de a recunoaște o greșeală, de a modifica un comportament și de a reconstrui apropierea.
De altfel, ideea că părintele perfect nu există nu presupune renunțarea la responsabilitate. Dimpotrivă, acceptarea faptului că greșelile apar poate face loc unei întrebări mai utile: Ce fac de aici înainte?
Tatăl lui Mulan: de la protecție și autoritate la recunoașterea copilului
Un alt exemplu este Fa Zhou, tatăl lui Mulan. Relația dintre cei doi este modelată inițial de norme familiale și sociale rigide, de preocuparea tatălui pentru siguranța fiicei și de așteptările asociate rolului ei. După toate încercările prin care trece Mulan, momentul întoarcerii acasă schimbă însă accentul relației.
„Când ea se întoarce acasă cu sabia pentru a-și cere scuze pentru faptul că a fugit, singurul lucru pe care îl face el este să lase totul să cadă și să o îmbrățișeze”, spune Mazzoleni.
În acel moment, statutul, obiectele și ideea de onoare devin secundare în raport cu fiica lui. Din perspectivă parentală, scena poate fi citită ca trecerea de la a privi copilul prin prisma a ceea ce „ar trebui” să fie la capacitatea de a-l vedea așa cum este.
Este o diferență importantă și în viața reală. Părinții au nevoie de limite și de autoritate, dar autoritatea nu este același lucru cu autoritarismul. Regulile pot exista împreună cu ascultarea, explicațiile și disponibilitatea de a reconsidera o poziție atunci când adultul descoperă că nu a înțeles suficient nevoile copilului.
Geppetto, Hercules și tatăl din Chicken Little arată alte forme ale relației parentale
Nu toate personajele Disney urmează exact traseul părintelui rigid care se transformă. Geppetto, din Pinocchio, este mai degrabă o figură a afecțiunii și grijii constante. În Hercules, protagonistul crește alături de părinții săi adoptivi, Amphitryon și Alcmene, într-o relație bazată pe acceptare, în timp ce Zeus reprezintă figura tatălui biologic și aparține unei alte dimensiuni a identității personajului.
În Chicken Little, în schimb, transformarea părintelui este mult mai vizibilă. Tatăl, Buck Cluck, întâmpină dificultăți în a avea încredere în fiul său și pare uneori stânjenit de el. „Este ca și cum tatăl ar respinge puțin acest copil care nu este suficient, îi este într-un fel rușine de el, iar apoi devine foarte mândru”, observă Mazzoleni.
Dincolo de diferențele dintre povești, psihoterapeuta identifică un fir comun în multe dintre aceste figuri: „Sunt personaje care pornesc rigide și care apoi devin capabile să vadă, să privească și să recunoască potențialul copilului sau adolescentului”.
A vedea copilul nu înseamnă doar a observa rezultatele lui. Înseamnă și a-i asculta perspectiva, inclusiv atunci când contrazice așteptările adultului. Practici precum ascultarea activă în relația părinte–copil îi pot ajuta pe părinți să distingă mai bine între comportamentul pe care doresc să îl corecteze și emoția sau nevoia care se află în spatele acestuia.
De ce lipsesc atât de multe mame din poveștile Disney?
În numeroase producții Disney clasice, rolurile materne sunt absente, pierdute sau ocupate de mame vitrege. Albă-ca-Zăpada trăiește sub autoritatea Reginei celei Rele, Cenușăreasa are o mamă vitregă, iar mama lui Ariel nu este prezentă în povestea filmului original.
Mazzoleni remarcă faptul că „figurilor parentale feminine care nu mor și care sunt bune le rămâne foarte puțin spațiu” în multe dintre poveștile clasice. Observația surprinde o caracteristică recognoscibilă a unei părți din cinematografia Disney, dar nu trebuie transformată într-o regulă fără excepții. În Peter Pan, de exemplu, mama lui Wendy este prezentă, iar în Dumbo, doamna Jumbo este o figură maternă profund afectuoasă și esențială pentru relația emoțională din poveste, chiar dacă este separată pentru o perioadă de fiul ei.
A fost vehiculată și ideea că frecvența mamelor absente ar avea legătură cu pierderea mamei lui Walt Disney. Această legătură poate fi discutată ca ipoteză biografică, dar nu există suficiente motive pentru a o prezenta drept explicație istorică demonstrată. Unele dintre poveștile adaptate de studioul Disney aveau deja în materialul literar de origine părinți morți, absenți sau vitregi.
Reprezentările se modifică și de-a lungul timpului. În continuări, personaje cunoscute ajung ele însele în roluri parentale. Ariel devine mamă în Mica Sirenă II, iar Nala este mama Kiarei în Regele Leu II. Rolul parental feminin capătă astfel mai multă vizibilitate decât în multe dintre poveștile clasice centrate pe eroine tinere.
Poveștile dificile pot deschide conversații importante cu copiii
Filmele Disney conțin adesea pierderi, separări și conflicte mult mai dure decât sugerează imaginea lor de povești colorate pentru copii. Cenușăreasa este umilită și tratată abuziv după moartea tatălui ei. Simba își pierde tatăl și este manipulat de unchiul său. Hercules crește departe de părinții biologici și încearcă să își înțeleagă originea și identitatea.
„Sunt tragice”, recunoaște Mazzoleni. „Dar oferă o oportunitate foarte bună de a aborda teme foarte dificile cu copiii dintr-un punct de vedere emoțional, făcându-le mai accesibile. De aceea este important să le privim împreună.”
Aici este necesară o precizare. Faptul că personajele trec prin suferință pentru ca povestea să avanseze este, în primul rând, un mecanism narativ. Copiii nu au nevoie de traumă sau suferință pentru a deveni puternici ori pentru a se dezvolta sănătos. O poveste poate însă oferi o distanță sigură de la care copilul să vorbească despre frică, pierdere, furie, curaj sau nedreptate.
American Academy of Pediatrics arată că, atunci când media face parte din timpul petrecut în familie, vizionarea împreună poate deveni un punct de pornire pentru conversație. Contează însă vârsta copilului, sensibilitatea lui și felul în care reacționează la anumite scene. Un film potrivit unui copil poate fi prea intens pentru altul de aceeași vârstă.
Părintele poate întreba simplu: „Cum crezi că s-a simțit personajul?”, „De ce crezi că tatăl a reacționat așa?”, „Ce ar fi putut face diferit?” sau „Ți s-a întâmplat vreodată să te simți neînțeles?”. Astfel, filmul devine un context pentru recunoașterea și reglarea emoțiilor copilului, nu doar divertisment.
Lecția importantă pentru părinți nu este perfecțiunea, ci capacitatea de reparare
Poate cea mai utilă idee din aceste povești este că relația dintre părinte și copil nu este reprezentată ca fiind statică. Adultul poate avea convingeri greșite, poate deveni prea rigid, poate interpreta eronat comportamentul copilului și poate descoperi ulterior că trebuie să schimbe ceva.
Asta nu înseamnă că orice greșeală este lipsită de consecințe. Copiii au nevoie de siguranță, consecvență și adulți capabili să își asume responsabilitatea pentru propriul comportament. Dar o relație nu este definită numai de momentul în care părintele a reacționat prost. Contează și dacă poate reveni, recunoaște ce s-a întâmplat, asculta copilul, își poate cere scuze atunci când este cazul și poate proceda diferit data viitoare.
O astfel de disponibilitate sprijină și siguranța în relația părinte–copil: copilul nu primește mesajul că adultul este infailibil, ci că relația poate suporta dezacordul și că apropierea poate fi reconstruită după un conflict.
Într-o perioadă în care rețelele sociale pot expune imagini atent selectate cu familii calme, case ordonate și părinți aparent mereu răbdători, personajele Disney oferă, paradoxal, o imagine mai puțin lustruită. Părinții din aceste povești pot fi speriați, încăpățânați, protectori până la exces sau incapabili să înțeleagă imediat copilul. Unii dintre ei reușesc însă să învețe ceva din propriile greșeli.
A deveni un părinte bun nu înseamnă să ajungi într-un punct în care nu mai greșești. Înseamnă și să poți observa când o reacție nu ajută, să îți revizuiești convingerile și să crești odată cu propriul copil. Exact aceasta este schimbarea pe care o vedem la Regele Triton atunci când renunță, în cele din urmă, să îi controleze drumul lui Ariel și începe să îi accepte alegerea.
Dacă aceleași conflicte se repetă în familie, comunicarea devine tot mai dificilă sau părintele simte că nu reușește să iasă dintr-un tipar de reacții care afectează relația cu copilul, sprijinul unui specialist poate fi util. O discuție cu un psiholog poate oferi un spațiu pentru înțelegerea acestor dinamici și pentru identificarea unor modalități de comunicare adaptate familiei, fără promisiunea unei formule parentale perfecte.
Leave a Reply