Infertilitatea nu este un eșec personal, o dovadă că o femeie „nu și-a îndeplinit rolul” și nici o problemă care aparține automat partenerei. Este o afecțiune a sistemului reproducător care poate avea cauze feminine, masculine, mixte sau uneori neidentificate și care, dincolo de dimensiunea medicală, poate avea un impact important asupra stării emoționale și asupra relației de cuplu.
La nivel mondial, aproximativ una din șase persoane de vârstă reproductivă se confruntă cu infertilitatea la un moment dat în viață. Organizația Mondială a Sănătății subliniază atât caracterul medical al problemei, cât și consecințele sale psihosociale: stigmatizare, stres, anxietate, depresie, izolare și dificultăți financiare pot însoți drumul către obținerea unei sarcini. Datele actuale și definiția medicală pot fi consultate în informațiile OMS despre infertilitate.
Pentru unele persoane, lunile în care testul de sarcină rămâne negativ înseamnă o succesiune de speranță și dezamăgire pe care cei din jur o văd foarte puțin. Dacă apar investigații, tratamente de reproducere asistată sau pierderi de sarcină, presiunea emoțională poate deveni și mai mare. Tocmai de aceea, abordarea infertilității poate avea nevoie atât de evaluare și tratament medical, cât și de sprijin psihologic adaptat persoanei sau cuplului.
Ce este infertilitatea și când este recomandată evaluarea medicală
OMS definește infertilitatea, în sensul clinic standard, prin imposibilitatea obținerii unei sarcini după cel puțin 12 luni de contacte sexuale regulate și neprotejate. Această definiție nu înseamnă însă că fiecare persoană trebuie să aștepte obligatoriu un an înainte de a discuta cu un medic.
Recomandările American Society for Reproductive Medicine indică în general începerea evaluării după 12 luni dacă partenera are sub 35 de ani și după șase luni dacă are 35 de ani sau mai mult. După 40 de ani poate fi justificată o evaluare mai rapidă. De asemenea, investigațiile nu trebuie amânate dacă există deja factori cunoscuți care pot influența fertilitatea, precum cicluri menstruale neregulate sau absente, endometrioză, anumite probleme uterine ori tubare, suspiciunea unui factor masculin, disfuncții sexuale sau antecedente medicale relevante. Aceste repere sunt explicate în recomandările ASRM privind evaluarea fertilității.
Vârsta contează în fertilitate, dar nu într-un mod care poate fi redus la un procent identic pentru fiecare persoană. Fertilitatea feminină scade treptat odată cu înaintarea în vârstă, iar după 35 de ani acest aspect devine mai relevant în evaluarea clinică. Totuși, faptul că o femeie este tânără nu garantează obținerea imediată a unei sarcini și nici absența unei probleme de fertilitate.
În același timp, fertilitatea nu trebuie confundată cu sănătatea sexuală în ansamblu. Diferențele și factorii biologici, psihologici și relaționali implicați sunt explicați mai amplu în articolul despre vârsta fertilă și sexualitatea la femei și bărbați.
Infertilitatea nu este doar o problemă feminină
Unul dintre cele mai persistente stereotipuri este ideea că, atunci când o sarcină nu apare, cauza trebuie căutată mai întâi la femeie. Din punct de vedere medical, această presupunere este greșită.
Psihoterapeuta Martina Cussino sintetizează problema astfel: „Pot exista, desigur, situații în care există o problemă feminină sau una masculină, dar tocmai acesta este aspectul asupra căruia trebuie insistat: este o problemă a cuplului, nu a unei singure persoane”.
Ghidurile AUA și ASRM arată că factorul masculin este implicat integral sau parțial în aproximativ jumătate dintre cuplurile care se confruntă cu infertilitate. Din acest motiv, atunci când este relevant, evaluarea ambilor parteneri este preferabilă unei succesiuni lungi de investigații concentrate exclusiv asupra femeii.
Problemele masculine pot implica numărul, motilitatea sau morfologia spermatozoizilor, obstrucții ale tractului reproducător, factori hormonali, anumite afecțiuni testiculare, medicamente, tratamente oncologice sau alți factori medicali și de stil de viață. Pe site poate fi consultată și analiza despre vârsta și fertilitatea masculină, care explică de ce nici fertilitatea bărbatului nu este complet independentă de vârstă.
Nici pierderea unei sarcini nu trebuie pusă automat pe seama femeii. Unele caracteristici ale sănătății reproductive masculine, inclusiv fragmentarea crescută a ADN-ului spermatic, au fost asociate cu pierderea recurentă a sarcinii. Aceasta este însă doar una dintre numeroasele componente care pot fi investigate și nu înseamnă că majoritatea avorturilor spontane au o cauză masculină.
De ce femeile ajung totuși să poarte mai multă vinovăție
Deși infertilitatea poate afecta sistemul reproducător feminin sau masculin, povara socială nu este întotdeauna distribuită egal. OMS observă că, în multe contexte, femeia este considerată responsabilă atunci când un cuplu nu are copii, chiar și atunci când nu există dovezi că factorul medical îi aparține.
„Ar fi esențial să existe o mai mare conștientizare a faptului că infertilitatea este o afecțiune în adevăratul sens al cuvântului, așa cum este definită și de Organizația Mondială a Sănătății, și să fie tratată ca atare, asemenea altor afecțiuni care nu sunt însoțite de aceeași stigmatizare”, explică Martina Cussino.
Un rol important îl joacă moștenirea culturală care leagă identitatea feminină de maternitate. Într-un asemenea context, dificultatea de a obține o sarcină poate fi interpretată nu ca o problemă medicală, ci ca un defect personal.
„Infertilitatea ajunge să fie percepută în primul rând ca un eșec al femeii, iar acest lucru face ca multe dintre pacientele care ajung la cabinet să își atribuie vina sau să interiorizeze judecata pe care simt că o primesc atunci când vorbesc despre parcursul lor de reproducere asistată”, spune psihoterapeuta.
Vinovăția poate apărea chiar și atunci când persoana știe rațional că nu și-a provocat problema. Mesajele din familie, întrebările repetate despre copii, comparația cu prietenii care obțin o sarcină și presiunea culturală de a deveni părinte pot întreține sentimentul că „ar trebui” să reușească.
Impactul psihologic al infertilității și al tratamentelor de fertilitate
Impactul emoțional poate începe înainte de un diagnostic. Pentru unele persoane, fiecare ciclu menstrual aduce o nouă dezamăgire, iar activitatea sexuală, care înainte avea legătură cu apropierea și plăcerea, poate ajunge să fie organizată în jurul perioadei fertile, al monitorizării ovulației și al obiectivului obținerii unei sarcini.
După diagnostic pot apărea anxietate, tristețe, furie, sentimentul pierderii controlului, rușine sau retragere socială. Partenerii pot reacționa diferit: unul poate dori să vorbească permanent despre tratament, în timp ce celălalt încearcă să se protejeze evitând subiectul. Diferența de stil nu înseamnă neapărat lipsă de implicare, însă poate provoca tensiuni dacă nu există suficientă comunicare.
În programele de reproducere umană asistată medical, o parte importantă a procedurilor se desfășoară prin corpul femeii. Monitorizările ecografice, recoltările de sânge, stimularea ovariană, puncția ovariană și transferul embrionar pot aduce oboseală fizică și o presiune emoțională suplimentară. Acest dezechilibru procedural poate contribui la senzația că femeia este „responsabilă” de rezultat, chiar dacă fertilitatea este o problemă medicală a unuia dintre parteneri, a ambilor sau rămâne fără cauză identificată.
OMS a inclus explicit dimensiunea psihosocială în abordarea modernă a infertilității și recomandă accesul la sprijin psihosocial pe parcursul îngrijirii, deoarece infertilitatea poate fi asociată cu depresie, anxietate și izolare. Sprijinul psihologic nu are rolul de a „vindeca” o cauză biologică și nici nu trebuie prezentat ca metodă de creștere garantată a șanselor de sarcină. Rolul său este gestionarea suferinței, a stresului, a relației și a deciziilor dificile care pot apărea.
Pierderea sarcinii și „traumele reproducerii”
Infertilitatea se poate intersecta și cu pierderea sarcinii. Pentru o persoană sau un cuplu care a trecut prin mai multe încercări, o sarcină obținută poate concentra luni sau ani de speranță, iar pierderea ei poate produce o suferință profundă.
În practica psihologică este utilizată uneori expresia „traume reproductive” pentru experiențe precum infertilitatea, procedurile medicale dificile sau pierderea sarcinii. Totuși, nu orice persoană aflată într-o asemenea situație dezvoltă o traumă psihică în sens clinic sau o tulburare de stres posttraumatic. Reacțiile sunt foarte diferite și depind de experiența anterioară, sprijinul social, istoricul psihologic, relația de cuplu și semnificația atribuită evenimentului.
Ceea ce nu trebuie minimalizat este doliul. Cussino descrie situații în care paciente cu pierderi repetate ale sarcinii simt că experiența lor nu este recunoscută: „De câte ori nu vin paciente care îmi spun că, la al treilea, al patrulea sau al cincilea avort spontan, sunt tratate ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Negarea acestei experiențe înseamnă negarea unei dureri și a unui doliu real”.
Recunoașterea durerii nu înseamnă presupunerea că toți oamenii trebuie să trăiască pierderea în același mod. Unii au nevoie să vorbească, alții de mai multă intimitate. Unul dintre parteneri poate simți o suferință foarte intensă, iar celălalt o poate exprima diferit. Pentru o abordare dedicată pierderii prenatale poate fi consultat articolul despre impactul psihologic al pierderii sarcinii și al doliului perinatal.
Infertilitatea fără cauză identificată poate fi deosebit de frustrantă
În unele cazuri, investigațiile standard nu identifică o explicație suficientă pentru dificultatea de a obține o sarcină. Această situație este denumită infertilitate inexplicabilă sau infertilitate fără cauză identificată. Proporția diferă între populații și în funcție de tipul și amploarea investigațiilor efectuate.
Este important de precizat că „fără cauză identificată” nu înseamnă „cauzată de psihic”. Înseamnă doar că evaluarea efectuată nu a evidențiat un factor care să explice satisfăcător infertilitatea.
„În momentul în care infertilitatea este fără cauză identificată, poate fi cu adevărat dezorientant”, explică Cussino. Incertitudinea poate alimenta întrebări repetate: dacă analizele par normale, de ce sarcina nu apare? Ar mai trebui făcute investigații? Cât timp merită continuat tratamentul? Ar trebui schimbată strategia?
Felul în care o persoană reacționează la aceste întrebări este individual. Personalitatea, experiențele anterioare, relația de cuplu, resursele financiare, valorile personale și cultura familială pot influența cât de greu este tolerată incertitudinea.
Cum poate ajuta sprijinul psihologic în infertilitate
Sprijinul psihologic poate fi util din primele etape, fără ca persoana să fie obligată să aștepte până când suferința devine severă. „Este fundamental ca, încă de la începutul unui asemenea diagnostic, să poată exista și o formă de sprijin”, spune Cussino.
Forma concretă diferă de la caz la caz. Uneori este suficientă consilierea psihologică pentru gestionarea stresului și clarificarea deciziilor. Alte persoane pot beneficia de psihoterapie individuală sau de cuplu, în special atunci când apar anxietate persistentă, vinovăție, conflicte, evitare, pierderi de sarcină, dificultăți legate de imaginea corporală sau sentimentul că întreaga viață a ajuns să graviteze în jurul tratamentului.
Atunci când există simptome posttraumatice sau experiențe trăite ca traumatice, psihoterapeutul poate adapta intervenția în consecință. Nu este însă necesar ca infertilitatea să fie etichetată automat drept traumă pentru ca suferința persoanei să fie legitimă.
În cuplu, sprijinul poate ajuta partenerii să vorbească despre frică, limite financiare, proceduri medicale, sexualitate și posibilitatea unor rezultate diferite de cele sperate. Informații despre acest tip de intervenție sunt disponibile în articolul despre când poate ajuta psihoterapia de cuplu și cum se desfășoară. În situațiile în care comunicarea devine dificilă, poate fi utilă și înțelegerea mecanismelor care întrețin dificultățile relaționale.
Reproducerea asistată, viața fără copii și adopția sunt decizii diferite
Un diagnostic de infertilitate poate deschide mai multe direcții, în funcție de cauza identificată, vârstă, prognostic, recomandările medicale, valorile personale și dorințele celor implicați. Pot exista tratamente pentru o cauză specifică, inseminare intrauterină, fertilizare in vitro sau alte forme de reproducere umană asistată medical.
Pentru unele persoane poate apărea și posibilitatea utilizării spermei sau ovocitelor donate. Aceasta introduce întrebări suplimentare despre legătura genetică, identitatea parentală, comunicarea în familie și semnificația pe care fiecare partener o atribuie parentalității. Nu există un răspuns psihologic universal corect, iar decizia necesită informare medicală adecvată și timp de reflecție.
Alte persoane sau cupluri ajung să ia în considerare adopția ori posibilitatea unei vieți fără copii. Adopția nu este un tratament pentru infertilitate și nu ar trebui prezentată drept etapa obligatorie care urmează după eșecul procedurilor medicale. Este o formă distinctă de construire a unei familii, cu propriile implicații juridice, emoționale și relaționale.
„Ce facem mai departe? Continuăm? Încercăm să înțelegem ce variante avem? Și acest lucru este foarte important la început, pentru că, dacă nu sunt susținut, poate fi dificil să înțeleg cu adevărat ce posibilități am în față”, explică Cussino.
Uneori, înainte de o decizie importantă, persoana are nevoie să proceseze pierderea proiectului parental pe care și-l imaginase. Acest lucru nu presupune că trebuie să „închidă” complet durerea înainte de a alege o nouă direcție, ci că decizia merită să fie cât mai puțin dictată de panică, presiune socială sau sentimentul că trebuie găsită rapid o soluție.
Infertilitatea nu trebuie traversată în tăcere
O evaluare pentru infertilitate nu stabilește valoarea unei persoane și nici calitatea unui cuplu. Diagnosticul medical trebuie gestionat de specialiști în sănătatea reproductivă, iar atunci când există un factor masculin pot fi necesare investigații urologice sau andrologice. Sprijinul emoțional poate fi oferit de un psiholog, consilier psihologic sau psihoterapeut, în limitele competențelor fiecăruia, iar evaluarea psihiatrică este indicată atunci când apar simptome care necesită intervenție medicală de specialitate.
Poate fi util, de asemenea, ca partenerii să își amintească faptul că dificultatea de a obține o sarcină nu trebuie să anuleze toate celelalte dimensiuni ale vieții lor. Relația, sexualitatea, prieteniile, munca și activitățile care dau sens vieții pot rămâne importante chiar și atunci când tratamentele pentru fertilitate ocupă mult timp și energie.
Dacă infertilitatea, procedurile de reproducere asistată, pierderea unei sarcini sau incertitudinea privind viitorul parental provoacă suferință emoțională ori afectează relația, poți programa o ședință cu un psiholog pentru a explora aceste trăiri într-un spațiu lipsit de judecată. Sprijinul psihologic nu poate promite obținerea unei sarcini, dar poate ajuta persoana sau cuplul să traverseze procesul cu mai multă claritate, validare și resurse emoționale.
