Poate o persoană singură să adopte în România? Ce spune legea și ce contează pentru copil. Adopția de către o persoană singură în România: condiții, evaluare și procedură.

O persoană singură poate adopta un copil în România. Căsătoria nu este o condiție obligatorie pentru un solicitant individual: potrivit cadrului legal românesc, o persoană necăsătorită poate obține atestatul de adoptator dacă, în urma evaluării, îndeplinește condițiile necesare pentru a crește și îngriji un copil. În schimb, atunci când două persoane doresc să adopte împreună, legea prevede că acestea trebuie să fie soț și soție.

Această distincție este importantă într-o perioadă în care formele de familie sunt tot mai diverse, iar ideea că stabilitatea copilului poate fi dedusă numai din starea civilă a adultului este tot mai atent analizată. Pentru un copil adoptat contează existența unui mediu sigur, stabil și capabil să îi răspundă nevoilor, nu simpla bifare a unui anumit model familial.

Persoanele singure pot adopta în România

Informațiile oficiale publicate de autoritatea pentru protecția copilului precizează explicit că o persoană singură, necăsătorită, poate adopta dacă obține atestatul de adoptator. În același timp, două persoane nu pot adopta împreună, simultan sau succesiv, decât dacă sunt soț și soție.

Prin urmare, ideea potrivit căreia în România adopția ar fi rezervată exclusiv cuplurilor căsătorite este incorectă. Un adult singur poate intra în procedura de adopție, iar statutul său marital nu determină automat rezultatul evaluării. Acest cadru este relevant și în contextul mai larg al familiilor monoparentale și al provocărilor cu care se pot confrunta părinții singuri.

Adopția nu este însă un drept automat de a primi un copil. Principiul central al procedurii este interesul superior al copilului, iar evaluarea urmărește dacă solicitantul poate răspunde nevoilor concrete ale unui copil și poate oferi condiții adecvate pentru dezvoltarea acestuia.

De ce subiectul adopției de către persoane singure a revenit în dezbaterea europeană

Un moment important în această dezbatere a avut loc în Italia, la 21 martie 2025. Prin Hotărârea nr. 33/2025, Curtea Constituțională italiană a declarat neconstituțională partea din articolul 29-bis al Legii nr. 184/1983 care excludea persoanele singure de la posibilitatea de a solicita adopția internațională a unui copil cu reședința în străinătate.

Decizia nu a însemnat că fiecare solicitant singur devine automat eligibil pentru un anumit copil. Instanța a subliniat necesitatea evaluării individuale a capacității persoanei de a asigura copilului un mediu stabil și armonios. Schimbarea esențială a fost eliminarea interdicției generale bazate exclusiv pe statutul marital.

Pentru publicul din România, comparația este relevantă tocmai pentru că legislația românească permite deja unei persoane singure să adopte. Dezbaterea europeană scoate însă în evidență o întrebare mai amplă: este căsătoria, în sine, un indicator suficient al capacității de a crește un copil?

Ce înseamnă, de fapt, „interesul superior al copilului”

În procedurile de adopție, centrul de greutate nu ar trebui să fie dorința adultului de a deveni părinte, ci nevoile copilului. Adopția există pentru a oferi unui copil care nu poate fi crescut în familia sa de origine posibilitatea unei relații familiale stabile și durabile.

Acest principiu nu poate fi redus însă la formula „doi părinți sunt întotdeauna mai buni decât unul”. Prezența a doi adulți poate însemna mai multe resurse financiare, logistice și emoționale și poate permite împărțirea responsabilităților. Dar numărul părinților nu garantează, singur, o relație sănătoasă.

Un copil are nevoie de disponibilitate emoțională, protecție, predictibilitate, afecțiune, limite adecvate, răspuns la nevoile sale și relații suficient de stabile. Aceste elemente sunt discutate mai pe larg în articolul despre siguranța emoțională în familie și ceea ce îi ajută pe copii să se simtă protejați.

În același timp, nu este util nici să idealizăm parentalitatea individuală. Un părinte singur poate ajunge să poarte fără partener întreaga responsabilitate pentru decizii, venituri, îngrijire, sănătatea copilului, educație și situațiile de criză. Tocmai de aceea, evaluarea rețelei de sprijin și a resurselor reale ale solicitantului este relevantă.

Cum este evaluată o persoană care dorește să adopte

În România, evaluarea nu se limitează la întrebarea dacă solicitantul este căsătorit sau singur. Legea adopției și procedurile aferente urmăresc mai multe dimensiuni ale vieții persoanei sau familiei care dorește să adopte.

Printre elementele analizate se numără personalitatea și starea de sănătate, viața familială, condițiile de locuit, situația economică, motivația pentru adopție și capacitatea de creștere și educare a unui copil. Sunt analizate și eventualele impedimente relevante pentru capacitatea de a adopta.

Această abordare este mai apropiată de întrebarea care contează în mod concret: ce mediu va găsi copilul după adopție? O relație părinte-copil bazată pe disponibilitate, empatie și siguranță nu rezultă automat din certificatul de căsătorie și nici nu este exclusă automat de faptul că adultul locuiește singur.

În cazul adopției, există în plus particularități legate de experiența copilului înainte de intrarea în noua familie. Unii copii au trecut prin separări, pierderi, instabilitate sau perioade în sistemul de protecție, iar nevoile lor pot fi diferite. De aceea, potrivirea dintre copil și adoptator este o parte esențială a procedurii.

Ce înseamnă regulile pentru persoanele LGBTQIA+ singure

Este important să separăm două situații juridice diferite: adopția de către o persoană singură și adopția comună de către două persoane.

În cadrul românesc, o persoană singură poate solicita atestarea ca adoptator. Informațiile oficiale privind impedimentele și evaluarea nu prevăd orientarea sexuală ca motiv distinct de excludere. În consecință, un solicitant este evaluat individual în raport cu condițiile legale și cu capacitatea sa parentală.

În schimb, legea prevede că două persoane pot adopta împreună numai dacă sunt soț și soție. Din acest motiv, posibilitatea unei persoane LGBTQIA+ de a solicita adopția ca persoană singură nu trebuie confundată cu adopția comună de către un cuplu de același sex.

Din perspectivă psihologică, nici orientarea sexuală a adultului nu trebuie folosită ca substitut pentru evaluarea calității relațiilor familiale. Materialul despre familiile cu părinți de același sex și dezvoltarea copiilor explică de ce cercetarea se concentrează pe relațiile dintre copii și părinți, stabilitate, sprijin și resurse, nu pe presupunerea că o anumită configurație familială produce automat un anumit rezultat psihologic.

Adopția internă și adopția internațională nu sunt același lucru

În limbajul cotidian apare frecvent expresia „adopție națională”, însă legislația românească folosește noțiunea de adopție internă. Distincția juridică nu se bazează pur și simplu pe cetățenia copilului.

În esență, adopția este internă atunci când copilul și adoptatorul sau familia adoptatoare au reședința obișnuită în România. Vorbim despre adopție internațională atunci când situația implică reședințe obișnuite în state diferite și, prin adopție, copilul urmează să se deplaseze dintr-un stat în altul.

Această diferență este importantă deoarece adopția internațională presupune cooperarea dintre două sisteme juridice. În cazul în care copilul are reședința obișnuită în străinătate, iar adoptatorul locuiește în România, procedura implică autoritățile competente pentru adopția internațională, iar cererea este transmisă autorităților străine prin mecanismele prevăzute de lege.

Faptul că România permite unei persoane singure să fie adoptator nu înseamnă că aceasta poate adopta din orice stat. Țara în care copilul are reședința obișnuită își aplică propriile reguli privind persoanele eligibile, procedura, potrivirea și autorizarea adopției. Unele state pot accepta solicitanți singuri, iar altele pot impune restricții suplimentare.

De ce adopția internațională poate fi mai complicată

Adopția internațională poate presupune mai multe etape administrative decât una internă, tocmai pentru că sunt implicate autorități și reguli din state diferite. Pot fi necesare traduceri și legalizări ale documentelor, comunicarea cu autoritățile străine, deplasări și, în anumite situații, monitorizarea postadopție solicitată de statul de origine al copilului.

Durata și costurile nu sunt identice în toate cazurile. Ele depind de țara implicată, de documentele necesare, de procedurile autorităților și de situația copilului. De aceea, adopția internațională poate reprezenta pentru unele persoane o provocare financiară și logistică importantă, dar nu poate fi descrisă corect printr-un singur cost sau termen universal.

Adopția internă presupune la rândul ei evaluare, atestare, potrivire și etape judiciare, însă acestea se desfășoară în cadrul sistemului românesc de protecție a copilului și adopție.

Căsătoria înseamnă automat o familie mai stabilă?

Una dintre ideile care au stat istoric în spatele restricțiilor impuse persoanelor singure în diferite sisteme juridice a fost că un cuplu căsătorit ar oferi în mod necesar mai multă stabilitate afectivă, educațională și socială copilului.

În practică, stabilitatea familială este mai complexă. Două persoane pot împărți sarcinile și pot constitui o rețea de sprijin reciproc foarte valoroasă, însă simpla existență a unui cuplu nu spune dacă relația este sigură, cooperantă și lipsită de violență sau conflict sever. În mod similar, faptul că un adult este singur nu spune, prin el însuși, dacă poate asigura un mediu stabil.

O analiză responsabilă trebuie să evite ambele extreme: nici familia cu doi părinți nu trebuie considerată automat ideală, nici dificultățile specifice unui părinte singur nu trebuie minimalizate. De exemplu, lipsa unui al doilea adult care să preia o parte din responsabilități poate face deosebit de importantă existența bunicilor, rudelor, prietenilor sau altor persoane de încredere.

Tocmai de aceea, o rețea de sprijin și consilierea parentală atunci când apar dificultăți pot conta atât în familiile adoptive, cât și în cele biologice. Nevoia de ajutor nu spune că părintele este incapabil, ci poate reflecta faptul că parentalitatea presupune resurse emoționale și practice semnificative.

Adopția nu este o soluție pentru nevoia adultului de a avea un copil

Dezbaterea despre accesul persoanelor singure la adopție poate deveni ușor centrată exclusiv pe drepturile adulților. Din perspectiva protecției copilului, ordinea trebuie inversată: nu se caută un copil pentru un adult, ci familia potrivită pentru un copil care are nevoie de ea.

Această diferență este importantă inclusiv atunci când adopția este luată în considerare după infertilitate. Așa cum explică materialul despre infertilitate și diferitele căi prin care oamenii ajung să își regândească proiectul parental, adopția nu este un tratament pentru infertilitate și nici o etapă obligatorie după procedurile de reproducere asistată. Este o formă distinctă de construire a unei familii, cu propriile responsabilități juridice, psihologice și relaționale.

Copilul adoptat are propria istorie, propriile relații de origine și întrebări care pot apărea pe măsură ce crește. Comunicarea despre adopție trebuie să fie adecvată vârstei și să respecte identitatea copilului. Părinții pot găsi repere suplimentare în ghidul despre cum vorbim cu un copil despre adopție și despre propriile sale origini.

Mai important decât forma familiei este mediul pe care îl poate oferi copilului

Deschiderea adopției către persoane singure nu presupune renunțarea la criterii de evaluare și nici ideea că fiecare adult este automat pregătit să devină părinte. Dimpotrivă, evaluarea individuală rămâne esențială tocmai pentru protejarea copilului.

Ceea ce se schimbă atunci când este eliminată o interdicție bazată exclusiv pe statutul marital este posibilitatea ca aptitudinea parentală să fie analizată în concret. Un solicitant singur poate avea o rețea solidă de sprijin, stabilitate financiară și emoțională și capacitatea de a răspunde nevoilor unui copil. Un cuplu căsătorit poate avea propriile vulnerabilități. Niciuna dintre aceste situații nu ar trebui presupusă înainte de evaluare.

Pentru România, întrebarea dacă o persoană singură „are voie” să adopte are deja un răspuns juridic: da, poate solicita atestarea și poate adopta dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege. Întrebarea cu adevărat importantă rămâne aceea pe care procedura adopției trebuie să o pună în fiecare caz: poate acest adult sau această familie să ofere acestui copil un mediu sigur, stabil și potrivit nevoilor sale?

Dacă te pregătești pentru adopție sau ai devenit deja părinte adoptiv și apar dificultăți emoționale, de relaționare sau de adaptare în familie, poți programa o ședință cu un psiholog pentru a discuta ce formă de sprijin ar putea fi potrivită situației tale.