Mișcarea în dezvoltarea copilului înseamnă mult mai mult decât sport sau consumarea energiei. Atunci când un copil se rostogolește, se târăște, aleargă, sare, se cațără, prinde o minge sau manipulează obiecte mici, el își exersează simultan corpul, percepția, orientarea în spațiu, coordonarea, atenția și capacitatea de a interacționa cu mediul. Într-o perioadă în care telefoanele, tabletele și alte activități sedentare ocupă tot mai mult loc în rutina zilnică, oportunitățile de mișcare merită privite ca o componentă importantă a dezvoltării, nu doar ca o formă de recreere.
Acest lucru nu înseamnă că tehnologia trebuie transformată în inamicul copilăriei. Mai util este un echilibru în care timpul digital să nu înlocuiască sistematic joaca activă, somnul, interacțiunea cu ceilalți și explorarea mediului. Părinții care încearcă să găsească acest echilibru pot consulta și recomandările despre gestionarea tehnologiei în familie.
De ce corpul este atât de important în dezvoltarea copilului
„Foarte des, părinții nu sunt pe deplin conștienți de importanța mișcării în dezvoltarea copiilor”, explică Silvia Iaccarino, specialistă în psihomotricitate și dezvoltarea copilului. „Au tendința să se concentreze mai mult asupra dezvoltării cognitive și a limbajului, acordând mai puțină atenție corporalității.”
În realitate, procesele motorii, senzoriale și cognitive se dezvoltă în strânsă interacțiune. Un copil mic nu cunoaște lumea doar privind-o sau ascultând explicațiile adulților. O atinge, o ridică, o împinge, se deplasează prin ea, îi testează limitele și observă efectele propriilor acțiuni.
În științele cognitive este folosit conceptul de embodied cognition, tradus aproximativ prin „cogniție întrupată”. Această perspectivă subliniază faptul că procesele cognitive nu pot fi înțelese complet separat de corp, de percepție și de interacțiunea fizică cu mediul. „Mintea emerge din corp prin procese corporale neuro-senzorio-motorii”, explică Iaccarino.
Această idee nu presupune că toate competențele cognitive pot fi reduse la motricitate. Dezvoltarea este mult mai complexă și depinde de factori biologici, relaționali, sociali și educaționali. Totuși, experiența corporală reprezintă una dintre componentele importante prin care copilul învață despre sine și despre mediul în care trăiește.
Dezvoltarea creierului continuă, de asemenea, mult după copilărie. Cortexul prefrontal, implicat în procese precum planificarea, prioritizarea și luarea deciziilor, se numără printre regiunile care continuă să se maturizeze până spre mijlocul sau finalul decadei a treia de viață, după cum explică și National Institute of Mental Health. Nu există însă un prag exact la care toate funcțiile executive devin brusc „mature”.
De la mișcare și simțuri la învățare și autonomie
Un model folosit în domeniul psihomotricității descrie dezvoltarea sub forma unei piramide: experiențele senzoriale și motorii sunt plasate la bază, iar deasupra lor apar treptat competențe sociale, emoționale și cognitive tot mai complexe. Modelul este util ca reprezentare didactică a interdependenței dintre aceste domenii, dar nu trebuie interpretat ca o ierarhie rigidă sau ca o schemă universală a dezvoltării creierului.
„Motricitatea și senzorialitatea constituie fundamente importante ale dezvoltării noastre neuropsihomotorii”, explică Iaccarino. Experiențele corporale contribuie, alături de relațiile cu adulții, limbaj, joacă, învățare și maturizarea biologică, la dezvoltarea capacităților copilului.
Funcțiile executive precum controlul atenției, inhibarea impulsurilor, flexibilitatea cognitivă sau planificarea se dezvoltă progresiv. Empatia, reglarea emoțională, înțelegerea consecințelor și judecata morală sunt, la rândul lor, competențe complexe influențate de multiple experiențe și relații. Corpul și mișcarea fac parte din această dezvoltare, fără a fi singurele sale cauze.
Pentru o explicație mai amplă despre legătura dintre corp, joc și dezvoltare, poate fi util și ghidul despre ce este psihomotricitatea și ce rol poate avea în copilărie.
Corpul este una dintre primele forme de comunicare ale copilului
În special în primii ani de viață, copilul comunică mult înainte de a putea explica în cuvinte ceea ce simte. Mișcarea, postura, privirea, gesturile, expresia feței, vocea, apropierea sau îndepărtarea de adult transmit informații importante.
„Corpul este un mijloc fundamental de comunicare pentru copii, mai ales între 0 și 3 ani, prin mișcare, gestică, privire, tonul vocii, proxemică – adică distanța pe care oamenii o păstrează între ei – și tonus corporal”, spune Iaccarino. „Copiii înțeleg limbajul corpului încă de la naștere: pot percepe, de exemplu, rigiditatea noastră atunci când încercăm să îi adormim.”
De aceea, atunci când un copil nu poate spune clar „sunt obosit”, „este prea mult pentru mine”, „mi-e teamă” sau „am nevoie de o pauză”, comportamentul și corpul pot oferi indicii. Întrebări precum „Cum se mișcă acum?”, „Pare agitat sau încetinit?”, „Ce s-a întâmplat înainte de această reacție?” pot fi uneori mai utile decât interpretarea imediată a comportamentului drept neascultare.
Agitația și „capriciile” pot apărea când copilul este suprasolicitat
Atunci când sunt foarte obosiți sau suprastimulați, unii copii devin mai lenți și mai retrași. Alții reacționează exact invers: aleargă, vorbesc foarte mult, râd exagerat, plâng brusc, aruncă obiecte sau caută forme repetitive de autoliniștire, de exemplu atingându-și părul ori ducând degetul la gură.
„Comportamente pe care noi, adulții, le definim drept sfidare, provocare sau opoziție pot fi semne ale oboselii copilului, nu atentate la autoritatea noastră”, spune Iaccarino. În cazul copiilor mici, ceea ce este numit frecvent „capriciu” poate apărea atunci când resursele de autoreglare sunt depășite.
Este importantă însă nuanța: nu orice opoziție, agitație sau criză de plâns are aceeași cauză. Foamea, frustrarea, oboseala, suprastimularea, nevoia de autonomie, temperamentul, etapa de dezvoltare și contextul familial pot contribui în proporții diferite. Un singur comportament nu permite stabilirea unui diagnostic și nici nu trebuie interpretat automat drept o problemă psihologică.
În cazul copiilor care devin frecvent agitați după utilizarea dispozitivelor digitale, pot fi utile și informațiile despre relația dintre timpul petrecut pe ecrane și autoreglarea emoțională.
Câtă mișcare recomandă OMS pentru copii
Recomandările diferă în funcție de vârstă. Conform Organizației Mondiale a Sănătății, copiii între 1 și 4 ani ar trebui să acumuleze cel puțin 180 de minute de activitate fizică de diferite intensități pe parcursul zilei. Pentru copiii de 3–4 ani, cel puțin 60 dintre aceste minute ar trebui să fie activitate de intensitate moderată până la viguroasă.
Pentru copiii și adolescenții între 5 și 17 ani, OMS recomandă în medie cel puțin 60 de minute pe zi de activitate fizică moderată până la viguroasă. Activitatea nu trebuie să însemne obligatoriu un sport organizat. În copilăria mică, alergarea, săriturile, rostogolirea, târârea, cățărarea și joaca activă sunt modalități firești de a acumula mișcare.
„Sunt activități care implică și propriocepția, cu un rol important pentru sistemul nervos”, explică Iaccarino. Propriocepția este simțul prin care corpul primește informații despre poziția și mișcarea propriilor segmente fără să fie nevoie să le privească permanent. Atunci când copilul împinge, trage, se cațără, sare sau transportă obiecte adecvate vârstei, sistemul proprioceptiv este intens implicat.
Activitatea fizică regulată este asociată la copii și adolescenți cu beneficii pentru sănătatea fizică, dezvoltarea motorie, funcționarea cognitivă și sănătatea mintală. Aceasta nu înseamnă că lipsa mișcării provoacă singură anxietate sau depresie. Ambele sunt probleme complexe, influențate de numeroși factori biologici, psihologici și sociali.
Hiperprotecția poate reduce oportunitățile de explorare
Una dintre provocările actuale este găsirea unui echilibru între protecția copilului și libertatea de a explora. Dorința părintelui de a preveni orice cădere, zgârietură sau dificultate este de înțeles, dar restricționarea excesivă a mișcării poate reduce ocaziile în care copilul își exersează coordonarea, își testează limitele și învață să gestioneze riscuri potrivite vârstei.
Iaccarino folosește o comparație sugestivă: „Este ca și cum i-am da copilului cheile unui Ferrari, dar l-am lăsa în garaj. Noi creșteam în curte, pe stradă. Astăzi, acest spațiu de libertate s-a redus drastic.”
Contextul actual este, evident, diferit. Nu orice stradă sau spațiu exterior este sigur, iar supravegherea trebuie adaptată vârstei și mediului. Obiectivul nu este expunerea copilului la pericole evitabile, ci găsirea unor situații în care să poată alerga, urca, coborî, echilibra, explora și încerca din nou în condiții rezonabile de siguranță.
Joaca nestructurată are și ea un loc important. În loc să fie ocupat permanent de activități conduse de adulți sau de ecrane, copilul are nevoie și de momente în care să inventeze singur ce face. Articolul despre plictiseala la copii și rolul jocului liber explică de ce timpul neprogramat nu trebuie confundat automat cu timp „pierdut”.
Jocuri simple care îi încurajează pe copii să se miște
Pentru a introduce mai multă mișcare în viața copilului nu este obligatorie înscrierea imediată la un sport sau cumpărarea unor echipamente speciale. Multe dintre activitățile utile pot apărea spontan acasă, în parc, la grădiniță sau în drumurile obișnuite ale familiei.
Iaccarino recomandă ca părinții să încurajeze, acolo unde condițiile permit, timpul petrecut afară și să discute inclusiv cu educatorii și profesorii despre oportunitățile de joacă în curte, în parc sau în alte spații exterioare sigure.
În parc, variantele pot merge dincolo de leagăn și tobogan:
- baloane de săpun pe care copilul să le urmărească și să le spargă;
- mersul în echilibru pe o bordură joasă sau pe alte suprafețe sigure;
- bicicletă sau trotinetă, cu echipament de protecție adecvat;
- jocuri cu mingea;
- alergări și trasee improvizate;
- cățărare în spații de joacă adaptate vârstei.
Și acasă există numeroase posibilități. Cutiile mari de carton pot deveni tuneluri, pernele pot alcătui un traseu, iar baloanele pot fi folosite pentru jocuri care presupun deplasare și coordonare. Pentru copiii mici poate fi încurajată deplasarea în patru labe în cadrul jocului, atunci când este potrivită etapei lor de dezvoltare.
Pot fi redescoperite și jocurile tradiționale care au ținut generații întregi de copii în mișcare: ascunselea, leapșa, șotronul, coarda, elasticul sau cursa în saci. Frunzele, pietricelele, castanele, bețișoarele și alte obiecte naturale potrivite vârstei pot fi sortate, mutate și manipulate, oferind ocazii pentru exersarea motricității fine. Activitățile în aer liber pot fi integrate chiar și în perioadele petrecute aproape de casă, așa cum arată și ideile de activități cu copiii în oraș și în apropierea locuinței.
Mișcarea poate pregăti și abilități necesare ulterior la școală
Unele jocuri combină mai multe tipuri de abilități. Aruncarea unor mingi ușoare sau a unor bile de hârtie către o țintă solicită coordonarea ochi-mână, controlul forței și musculatura umărului și brațului. Stabilitatea trunchiului și a centurii scapulare, coordonarea și motricitatea fină participă ulterior și la activități grafomotorii precum desenul și scrisul.
Aceasta nu înseamnă că un anumit joc „învață copilul să scrie” și nici că dificultățile de scriere se rezolvă prin exerciții fizice generale. Dezvoltarea scrisului presupune mai multe componente, iar dificultățile persistente necesită o evaluare adecvată. Pentru diferențierea acestor situații există și ghidul despre disgrafie, semnele care pot apărea și sprijinul disponibil.
Treburile zilnice pot deveni ocazii naturale de mișcare
Nu doar jocurile contează. Viața de zi cu zi oferă multe ocazii de activitate fizică: copilul poate ajuta la întinderea unor haine, la scoaterea cumpărăturilor din sacoșe, la transportarea unor obiecte ușoare potrivite vârstei, la frământarea unui aluat, amestecarea ingredientelor sau alte sarcini simple de bucătărie.
Pe lângă mișcare, asemenea activități îi permit să participe la viața familiei, să își exerseze autonomia și să observe consecințele propriilor acțiuni. Important este ca sarcinile să fie adaptate vârstei și capacităților copilului și să nu fie transformate într-un test de performanță.
Copilul are nevoie să își folosească corpul, nu doar să îl protejeze
Dezvoltarea copilului nu poate fi împărțită rigid în corp, minte și emoții. Copilul învață printr-un amestec permanent de mișcare, percepție, relații, limbaj, joacă, explorare și experiențe cotidiene.
„Mintea este în corp, iar corpul este în minte”, spune Iaccarino, sintetizând perspectiva sa asupra dezvoltării. Ideea practică pentru părinți nu este că fiecare limitare temporară a mișcării va afecta dezvoltarea copilului, ci că acesta are nevoie în mod regulat de oportunități de a se mișca și de a explora.
Să alerge, să sară, să se cațere, să își piardă uneori echilibrul într-un mediu sigur, să încerce din nou, să construiască, să transporte și să descopere ce poate face propriul corp sunt experiențe obișnuite, dar valoroase. Prin ele, copilul își exersează nu doar abilitățile motorii, ci și autonomia, încrederea în propriile capacități și disponibilitatea de a încerca din nou atunci când ceva nu îi reușește din prima.
Leave a Reply