Un copil poate deveni mai iritabil după începerea școlii, poate avea o perioadă în care se teme să doarmă singur sau poate reacționa intens după o schimbare în familie. Un adolescent poate deveni mai retras, poate avea conflicte cu părinții sau poate trece prin episoade de nesiguranță accentuată. Unele dintre aceste dificultăți fac parte din dezvoltare și se diminuează cu timpul. Altele persistă, se agravează sau ajung să afecteze școala, relațiile și viața de zi cu zi.
Psihoterapia la copii și adolescenți poate fi utilă atunci când suferința emoțională sau dificultățile comportamentale depășesc ceea ce copilul și familia reușesc să gestioneze cu resursele obișnuite. Nu este însă necesar să așteptăm până când problema devine severă. Uneori, câteva întâlniri de evaluare și orientare sunt suficiente pentru ca părinții să înțeleagă mai bine ce se întâmplă și ce schimbări pot face acasă.
Când poate fi utilă psihoterapia pentru un copil sau adolescent?
Copilăria și adolescența presupun numeroase perioade de tranziție. Intrarea la grădiniță sau la școală, schimbarea colectivului, pubertatea, conflictele cu prietenii, nevoia tot mai mare de autonomie sau dificultățile școlare pot produce temporar anxietate, tristețe, opoziție sau iritabilitate. O astfel de reacție nu indică automat existența unei tulburări psihice.
Pentru a diferenția o dificultate firească de dezvoltare de o problemă care ar putea necesita intervenție, psihologul Giuseppina Soldato subliniază importanța unei anamneze atente. Aceasta înseamnă explorarea istoricului copilului, a vieții de zi cu zi, a momentului în care au apărut dificultățile și a contextelor în care acestea se manifestă.
Părinții care nu știu dacă ceea ce observă reprezintă o etapă sau un motiv de îngrijorare pot folosi drept reper și semnele care pot indica nevoia de ajutor profesional pentru un copil. Evaluarea nu pornește de la ideea că orice schimbare de comportament trebuie diagnosticată, ci de la întrebarea: cât de mult îl afectează pe copil ceea ce se întâmplă?
Semne care pot justifica o evaluare psihologică
Câteva criterii sunt deosebit de utile atunci când părinții încearcă să decidă dacă este momentul să ceară ajutor. Specialistul va lua în considerare nu doar prezența unei manifestări, ci și durata, intensitatea și impactul ei.
- Persistența dificultății: manifestarea continuă o perioadă semnificativă și nu pare să se diminueze odată cu adaptarea copilului.
- Agravarea: simptomele devin mai intense, mai frecvente sau apar noi dificultăți.
- Prezența în mai multe contexte: problema nu apare numai într-o situație izolată, ci poate fi observată acasă, la școală, în relațiile cu prietenii sau în alte medii.
- Impactul asupra funcționării: copilului îi devine tot mai greu să învețe, să se joace, să formeze relații, să participe la activități potrivite vârstei sau să își desfășoare rutina obișnuită.
- Suferința emoțională: copilul pare foarte anxios, trist, speriat, furios sau retras și nu reușește să își recapete echilibrul cu sprijinul obișnuit al adulților.
- Evenimentele dificile sau traumatice: un deces, un accident grav, o boală serioasă, violența, abuzul, neglijarea sau alte experiențe care pot afecta siguranța și starea emoțională.
Aceste repere nu reprezintă un test diagnostic. Un copil poate avea nevoie de sprijin chiar dacă dificultățile apar într-un singur domeniu, iar alteori un comportament care îi îngrijorează pe părinți poate fi compatibil cu etapa sa de dezvoltare. Înțelegerea dezvoltării psihologice a copilului și a diferențelor dintre vârste ajută la păstrarea unor așteptări realiste.
Nu trebuie să aștepți ca problema să devină gravă
Ideea că un copil ar trebui dus la psiholog numai atunci când există o tulburare clară poate întârzia inutil solicitarea ajutorului. O consultație poate avea și un rol de orientare. Părinții pot primi explicații despre comportamentul copilului, recomandări pentru gestionarea unei perioade dificile sau indicația de a observa evoluția înainte de a începe un proces terapeutic.
Uneori, după câteva întâlniri, specialistul poate concluziona că nu este necesară psihoterapia copilului și că sunt suficiente anumite schimbări în mediul familial sau sprijinul oferit părinților. Acest lucru este întâlnit mai ales la vârste mici, când relația copilului cu adulții care îl îngrijesc și rutina familiei au un rol major. Materialul despre consilierea părinților copiilor de 0–5 ani explică de ce, în anumite situații, intervenția poate începe cu adulții, fără ca cel mic să participe la fiecare întâlnire.
Cum începe evaluarea unui copil
Înainte de stabilirea unui plan de intervenție, specialistul încearcă să înțeleagă problema în context. Primele discuții pot include informații despre sarcină și dezvoltarea timpurie, sănătatea copilului, somn, alimentație, relații familiale, adaptarea la grădiniță sau școală, prietenii, evenimente stresante și momentul în care părinții au observat primele schimbări.
De asemenea, este important să fie aflat ce se întâmplă înainte și după comportamentul care îi îngrijorează pe adulți. Un copil care refuză școala, de exemplu, poate avea dificultăți foarte diferite de un alt copil cu același comportament aparent: anxietate de separare, bullying, teamă de evaluare, probleme de învățare, conflicte în colectiv sau o problemă medicală.
Scopul evaluării nu este găsirea rapidă a unei etichete, ci obținerea unei imagini cât mai complete. Pentru anumite dificultăți pot fi necesare și alte tipuri de evaluări sau colaborarea cu pediatrul, medicul psihiatru pentru copii și adolescenți, logopedul ori alți profesioniști.
Cum se desfășoară psihoterapia la copii și adolescenți
Psihoterapia unui copil nu este pur și simplu o versiune mai scurtă a terapiei pentru adulți. Metodele trebuie adaptate vârstei, nivelului de dezvoltare, limbajului, dificultății și orientării terapeutice a specialistului.
În cazul adolescenților și al copiilor care se pot exprima verbal suficient de bine, conversația poate ocupa o parte importantă a ședinței. La copiii mai mici, comunicarea se poate desfășura și prin joc, desen, povești, figurine, imagini sau alte activități simbolice. Copilul poate exprima prin acestea lucruri pe care nu le-ar putea explica încă într-o discuție asemănătoare celei dintre doi adulți.
Acest lucru nu înseamnă că fiecare desen „dezvăluie” automat o traumă sau un diagnostic. Desenul și jocul pot fi instrumente de comunicare, observație și intervenție, iar semnificația lor trebuie înțeleasă în context și de un profesionist cu pregătirea adecvată.
American Academy of Child and Adolescent Psychiatry descrie mai multe forme de psihoterapie utilizate cu copii și adolescenți, printre care terapia cognitiv-comportamentală, terapia prin joc, intervențiile părinte–copil, terapia familială și psihoterapia psihodinamică. Alegerea metodei depinde de problema abordată și de dovezile disponibile pentru intervenția respectivă.
Copiii pot primi un diagnostic psihologic sau psihiatric?
Da. Ideea că nu se poate vorbi despre tulburări psihice înainte de vârsta adultă deoarece personalitatea copilului este „încă în formare” nu corespunde practicii clinice actuale. Copiii și adolescenții pot fi diagnosticați cu tulburări mintale, comportamentale sau de neurodezvoltare atunci când sunt îndeplinite criteriile necesare.
Organizația Mondială a Sănătății include în ICD-11 descrieri și criterii clinice pentru tulburările mintale, comportamentale și de neurodezvoltare, inclusiv pentru probleme care pot debuta în copilărie sau adolescență.
Există însă o precizare importantă: evaluarea copilului trebuie întotdeauna raportată la dezvoltare. Un comportament care este obișnuit la trei ani poate avea o altă semnificație la zece ani. Intensitatea, durata, mediul familial și școlar, dezvoltarea cognitivă și emoțională și eventualele probleme medicale trebuie luate în calcul înainte de formularea unor concluzii.
De asemenea, rolurile specialiștilor sunt diferite. Psihologul clinician, psihoterapeutul și medicul psihiatru au competențe diferite. Psihologul clinician poate realiza evaluare psihologică și psihodiagnostic în limitele competențelor sale, psihoterapeutul desfășoară intervenția psihoterapeutică în specialitatea pentru care este format, iar medicul psihiatru pentru copii și adolescenți poate realiza evaluarea medicală, stabili diagnostice psihiatrice și prescrie tratament medicamentos atunci când este necesar.
Ce rol au părinții în psihoterapia copilului?
Chiar dacă beneficiarul direct este copilul, părinții sau ceilalți adulți responsabili au de obicei un rol important. Ei cunosc istoricul copilului, observă comportamentele din viața de zi cu zi și pot modifica anumite aspecte ale mediului care contribuie la menținerea dificultății.
Implicarea lor nu înseamnă însă că trebuie să fie prezenți la fiecare ședință. Formatul diferă în funcție de vârstă și de obiective. Pot exista întâlniri numai cu părinții, ședințe comune părinte–copil, întâlniri individuale cu copilul sau o combinație între acestea.
În cazul adolescenților, spațiul individual și confidențialitatea capătă o importanță specială. Părinții pot fi implicați în stabilirea cadrului și pot primi informațiile necesare pentru a susține procesul, fără ca specialistul să le relateze automat fiecare detaliu al discuțiilor. Articolul despre cum se desfășoară psihoterapia pentru adolescenți explică mai detaliat aceste particularități.
Este nevoie de acordul ambilor părinți pentru psihoterapia unui minor?
În România, această întrebare trebuie analizată în funcție de tipul serviciului și de situația juridică a copilului. Nu este corect să presupunem că toate serviciile psihologice pentru minori au exact aceeași regulă de consimțământ.
Potrivit Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, atunci când beneficiarul consilierii psihologice sau psihoterapiei este minor, intervenția se realizează cu acordul reprezentanților legali, exceptând situațiile de urgență și situațiile în care serviciile au fost dispuse de instanță. Psihologul trebuie să încerce și obținerea asentimentului copilului, explicându-i ceea ce urmează să se întâmple într-un limbaj potrivit vârstei sale.
Pentru evaluarea psihologică, același cod precizează că acordul și consimțământul se obțin de la cel puțin unul dintre reprezentanții legali, cu excepțiile prevăzute de lege sau dispuse de instanță. Dacă părinții sunt separați, există un conflict privind autoritatea părintească sau unul dintre ei nu exercită această autoritate, profesionistul trebuie să verifice situația juridică concretă înaintea intervenției.
De la ce vârstă poate copilul merge singur în ședință?
Nu există o regulă universală potrivit căreia până la șapte, opt sau zece ani se lucrează exclusiv cu părinții, iar după această vârstă numai cu copilul. Vârsta este doar unul dintre criteriile care determină formatul intervenției.
Cu un copil foarte mic, lucrul cu părinții poate avea un rol central, deoarece adulții organizează aproape întreaga sa viață și îl ajută să își regleze emoțiile. Totuși, există și intervenții în care copilul mic participă direct, inclusiv prin joc sau împreună cu părintele.
Pe măsură ce copilul crește, întâlnirile individuale pot deveni mai frecvente, iar adolescenții au adesea nevoie de un spațiu terapeutic propriu. Decizia depinde de maturitatea copilului, problema abordată, relația terapeutică și metoda folosită, nu de atingerea automată a unei anumite vârste.
Uneori, părinții au nevoie de sprijin chiar dacă copilul nu începe terapie
Comportamentul copilului se desfășoară într-un sistem de relații. Acest lucru nu înseamnă că părinții sunt „vinovați” pentru orice dificultate, ci că pot deveni o parte importantă a soluției. Schimbarea modului în care adultul răspunde la crize, anxietate, opoziție sau retragere poate modifica semnificativ dinamica de acasă.
De exemplu, părinții pot fi sprijiniți să recunoască emoțiile copilului, să formuleze limite mai clare, să reducă escaladarea conflictelor și să creeze mai multă predictibilitate. În acest sens, materialul despre modul în care copiii învață să își gestioneze emoțiile explică de ce autoreglarea se dezvoltă treptat și este susținută inițial de relația cu adulții.
Uneori, câteva întâlniri de orientare pentru părinți sunt suficiente. Alteori este nevoie de psihoterapie pentru copil, intervenție familială sau colaborarea cu mai mulți profesioniști. Planul nu ar trebui stabilit înainte ca problema să fie înțeleasă.
Când situația necesită ajutor rapid
Abuzul, maltratarea, neglijarea și expunerea la violență nu sunt simple „probleme de comportament” și nu trebuie tratate numai prin recomandări parentale sau prin așteptarea ca simptomele să treacă. Siguranța copilului are prioritate.
În România, suspiciunile sau cazurile de abuz, exploatare, neglijare și alte forme de violență asupra copilului pot fi semnalate la numărul unic național 119. Dacă există un pericol imediat pentru viața sau integritatea copilului, trebuie apelat 112.
Evaluarea urgentă este importantă și atunci când un copil sau adolescent exprimă intenții de suicid, se autovătămează, manifestă o deteriorare severă și rapidă a stării psihice, prezintă comportamente violente greu de controlat sau pare rupt de realitate. În asemenea situații, prioritatea nu este programarea unei ședințe obișnuite de psihoterapie, ci accesarea rapidă a serviciilor medicale și de protecție adecvate.
Prima întâlnire poate avea rolul de a clarifica, nu de a confirma o problemă
Părinții nu trebuie să știe deja dacă este vorba despre „o etapă”, anxietate, o tulburare de comportament sau o altă dificultate înainte de a cere o opinie profesională. Tocmai evaluarea are rolul de a clarifica ce se întâmplă și de a stabili dacă este necesară o intervenție.
Psihoterapia la copii și adolescenți nu urmărește să transforme copilul într-o persoană „cuminte” sau să elimine orice emoție dificilă. Obiectivele pot fi legate de reducerea suferinței, îmbunătățirea funcționării, dezvoltarea unor modalități mai sănătoase de exprimare și gestionare a emoțiilor și sprijinirea relațiilor importante din viața copilului.
Dacă o dificultate persistă, se agravează sau începe să afecteze școala, relațiile ori viața familiei, o primă discuție poate ajuta la clarificarea următorilor pași. Părinții pot programa o ședință cu un psiholog pentru a discuta situația copilului și pentru a afla ce tip de evaluare sau sprijin este potrivit, fără ca solicitarea unei consultații să presupună automat începerea unei psihoterapii de lungă durată.
Leave a Reply