Nevoia de admirație, teama intensă de abandon, impulsivitatea sau dificultatea de a lua decizii fără sprijinul altcuiva pot apărea în anumite tulburări de personalitate. Totuși, asemenea caracteristici, luate separat, nu sunt suficiente pentru a spune că o persoană are o tulburare de personalitate. Diagnosticul presupune existența unor tipare persistente și rigide, prezente în mai multe domenii ale vieții și asociate cu suferință sau cu dificultăți importante de funcționare.
Psihologul Leano Cetrullo, care și-a concentrat o parte din activitatea profesională asupra tulburărilor de personalitate, evidențiază în special trei forme: tulburarea de personalitate narcisică, tulburarea borderline și tulburarea de personalitate dependentă. Manifestările lor pot fi foarte diferite, chiar dacă în relațiile interpersonale există uneori puncte de suprapunere.
Ce sunt tulburările de personalitate
Personalitatea cuprinde tiparele relativ stabile prin care gândim, ne trăim emoțiile, interpretăm ceea ce ni se întâmplă și ne raportăm la ceilalți. Toți oamenii au anumite trăsături mai accentuate: unii sunt mai rezervați, alții mai impulsivi, mai sensibili la critică, mai preocupați de control sau mai dependenți de aprobarea celor din jur. Existența acestor caracteristici nu înseamnă automat tulburare.
În cazul unei tulburări de personalitate, tiparul este persistent, dificil de adaptat situației și suficient de extins încât să producă suferință ori probleme importante în relații, activitatea profesională sau alte domenii ale vieții. Ghidul despre caracteristicile, cauzele și manifestările tulburărilor de personalitate explică mai amplu diferența dintre o simplă trăsătură și un tipar clinic.
Dezvoltarea acestor tulburări este complexă. Pot contribui factori genetici și temperamentali, experiențele din copilărie și adolescență, relațiile semnificative, mediul social și alte experiențe de viață. Nu există însă o cauză unică și nici posibilitatea de a prezice diagnosticul pornind de la un singur eveniment din trecut.
Câte tulburări de personalitate există?
Asociația Americană de Psihiatrie descrie în DSM-5-TR zece tulburări de personalitate specifice, organizate tradițional în trei clustere. Clusterul A cuprinde tulburările paranoidă, schizoidă și schizotipală; clusterul B include tulburările antisocială, borderline, histrionică și narcisică; iar clusterul C cuprinde tulburările evitantă, dependentă și obsesiv-compulsivă de personalitate.
Pentru descrierea fiecărei categorii poate fi consultat separat ghidul despre cele 10 tipuri de tulburări de personalitate și diferențele dintre ele.
Clasificarea nu trebuie privită însă ca o serie de cutii perfect separate. O persoană poate prezenta trăsături din mai multe categorii și, uneori, poate îndeplini criteriile pentru mai mult de un diagnostic. În plus, ICD-11, clasificarea Organizației Mondiale a Sănătății, utilizează pentru tulburările de personalitate o abordare mai pronunțat dimensională, în care sunt evaluate severitatea afectării și anumite domenii de trăsături.
Tulburarea de personalitate narcisică: mai mult decât încredere în sine
În limbajul obișnuit, termenul „narcisist” este folosit foarte ușor pentru persoane percepute drept egoiste, dificile, preocupate de propria imagine sau lipsite de considerație față de ceilalți. Sensul clinic este mult mai precis.
Tulburarea de personalitate narcisică implică un tipar persistent în care pot apărea grandiozitatea, preocuparea pentru propria importanță, nevoia accentuată de admirație, sentimentul că persoana merită un tratament special și dificultăți legate de empatie și reciprocitatea relațiilor.
Leano Cetrullo evidențiază tocmai „grandiozitatea, nevoia de admirație din partea celorlalți și lipsa de empatie” printre manifestările caracteristice. Acestea nu sunt însă prezente identic la toate persoanele. În spatele unei imagini aparent foarte sigure pot exista și vulnerabilitate a stimei de sine, sensibilitate la critică, rușine sau reacții intense la eșec.
A fi preocupat de propria imagine, a căuta aprecierea sau a avea uneori un comportament egoist nu înseamnă că o persoană are tulburare narcisică. Pentru diagnostic contează persistența, rigiditatea și consecințele tiparului asupra funcționării.
Tulburarea borderline: impulsivitate, emoții intense și teamă de abandon
Tulburarea de personalitate borderline este asociată în special cu dificultăți de reglare emoțională, instabilitatea relațiilor și a imaginii de sine, impulsivitate și sensibilitate crescută la abandon sau respingere.
Cetrullo menționează printre caracteristicile centrale „impulsivitatea, dereglarea emoțională și teama de abandon”. O persoană poate trăi emoțiile foarte intens și poate trece rapid de la apropiere la teamă, furie sau dezamăgire în relații. Pot exista și dificultăți în menținerea unei imagini stabile despre sine.
Este important ca termenul „borderline” să nu devină o etichetă pentru cineva considerat pur și simplu imprevizibil, conflictual sau „prea emoțional”. Manifestări asemănătoare pot apărea în contextul traumelor, depresiei, tulburărilor bipolare, ADHD-ului, consumului de substanțe sau altor probleme, iar diferențierea necesită o evaluare atentă.
Tulburarea de personalitate dependentă și nevoia excesivă de sprijin
În tulburarea de personalitate dependentă, dificultatea centrală este legată de autonomia personală și de nevoia excesivă de a primi îngrijire, susținere sau confirmare din partea celorlalți. Persoana poate avea dificultăți în a lua chiar și unele decizii cotidiene fără sfaturi repetate, poate lăsa responsabilități importante în seama altora și poate evita exprimarea dezacordului din teama de a pierde sprijinul sau relația.
Teama de separare poate fi foarte puternică, iar unele persoane pot tolera situații relaționale profund nesatisfăcătoare deoarece perspectiva de a rămâne singure pare și mai greu de suportat.
Această tulburare nu trebuie confundată automat cu ceea ce este numit în limbaj curent „dependență afectivă”. De asemenea, apropierea emoțională și sprijinul reciproc sunt componente normale ale relațiilor. Problema apare atunci când dependența devine rigidă, limitează autonomia și afectează semnificativ viața persoanei.
Narcisică, borderline sau dependentă: de ce nu putem diagnostica pe cineva după comportamentul dintr-o relație
Cele trei tipare pot părea foarte diferite, dar pot exista și suprapuneri. Teama de respingere, dificultățile de stimă de sine, nevoia de validare și relațiile tensionate pot apărea în forme diferite în mai multe tulburări.
De aceea, nu este suficient să spunem că cineva este „narcisist” deoarece cere atenție, „borderline” pentru că se teme să fie părăsit sau „dependent” pentru că îi este greu să încheie o relație. Contextul, durata, intensitatea și funcționarea generală sunt esențiale.
Un alt aspect important este că o persoană poate îndeplini criteriile pentru mai mult de o tulburare. DSM-5-TR permite existența diagnosticelor concomitente atunci când sunt îndeplinite criteriile, ceea ce reflectă tocmai faptul că granițele dintre tipare nu sunt întotdeauna perfecte.
„Narcisismul și dependența afectivă sunt problemele secolului”?
Cetrullo afirmă că, din perspectiva activității sale profesionale, consideră narcisismul și dependența afectivă „problemele secolului”. Formularea exprimă însă o apreciere a specialistului și nu trebuie interpretată drept concluzie epidemiologică.
Vizibilitatea termenilor precum „narcisist”, „relație toxică” sau „dependență afectivă” a crescut foarte mult în spațiul public și pe rețelele sociale. Popularitatea acestor concepte nu demonstrează însă automat că tulburările clinice respective au devenit cele mai frecvente probleme psihologice ale epocii.
Mai ales în cazul narcisismului, utilizarea colocvială a termenului poate încuraja diagnosticarea partenerilor, foștilor parteneri sau membrilor familiei fără o evaluare profesională. Este mai util să descriem comportamentele concrete și efectele lor decât să atribuim unei persoane o tulburare pe baza unui conflict relațional.
Cum se diagnostichează o tulburare de personalitate
Diagnosticul nu se stabilește prin simpla bifare a câtorva simptome de pe internet. Este necesară evaluarea realizată de un profesionist cu competențe adecvate, care analizează istoricul persoanei, felul în care dificultățile au evoluat în timp, relațiile, comportamentul, reglarea emoțională și funcționarea în mai multe contexte.
În România, psihologul clinician poate realiza evaluarea psihologică și psihodiagnosticul în limitele competențelor profesionale, utilizând interviul clinic și, atunci când este indicat, instrumente psihologice standardizate. Medicul psihiatru realizează evaluarea medicală psihiatrică, stabilește diagnosticul psihiatric și poate prescrie tratament medicamentos.
Testele psihologice pot aduce informații valoroase, dar niciun scor obținut la un chestionar nu trebuie interpretat izolat drept diagnostic. Evaluarea trebuie să țină cont și de alte explicații posibile ale simptomelor.
Ghidul despre evaluarea și tratamentul tulburărilor de personalitate explică mai detaliat de ce uneori sunt necesare mai multe întâlniri și cum se diferențiază aceste tipare de alte probleme de sănătate mintală.
Cum sunt tratate tulburările de personalitate
Nu există o durată standard a tratamentului și nici o metodă care să fie cea mai potrivită pentru fiecare persoană. Așa cum subliniază și Cetrullo, frecvența ședințelor, durata procesului și metodologia trebuie stabilite individual și nu pot fi cunoscute cu precizie înaintea evaluării.
Psihoterapia reprezintă o componentă importantă a tratamentului. În funcție de tipul dificultăților și de formularea clinică, pot fi utilizate terapia dialectic-comportamentală, terapia bazată pe mentalizare, terapia schemelor, terapia cognitiv-comportamentală sau anumite abordări psihodinamice. Strategiile psihoterapeutice folosite în tulburările de personalitate sunt prezentate separat, împreună cu obiectivele diferitelor intervenții.
Tratamentul nu urmărește să „schimbe personalitatea” în sensul ștergerii identității unei persoane. Obiectivele pot include creșterea flexibilității, îmbunătățirea reglării emoționale, reducerea impulsivității, dezvoltarea autonomiei, înțelegerea tiparelor relaționale și construirea unor modalități mai funcționale de a face față dificultăților.
Medicația poate fi indicată de medicul psihiatru pentru anumite simptome sau tulburări asociate, dar nu există un medicament care să transforme direct un anumit tip de personalitate. Planul terapeutic trebuie adaptat persoanei, nu doar etichetei diagnostice.
Diagnosticul nu este o definiție a persoanei
Termenii „narcisic”, „borderline” și „dependent” sunt utilizați uneori ca judecăți despre caracter. În realitate, un diagnostic descrie un anumit tipar de dificultăți și nu spune totul despre valorile, intențiile, capacitățile sau identitatea persoanei.
Două persoane cu același diagnostic pot funcționa foarte diferit, pot avea resurse diferite și pot răspunde diferit la tratament. Tocmai de aceea, evaluarea individuală este mai importantă decât încercarea de a recunoaște un „tip de personalitate” din câteva comportamente.
Dacă observi la tine tipare persistente de relaționare, reglare emoțională sau dependență care produc suferință și îți afectează viața, o evaluare profesională poate ajuta la clarificarea lor. Poți lua în considerare programarea unei ședințe cu un psiholog, fără ca solicitarea unei consultații să însemne automat că există o tulburare de personalitate sau că un anumit diagnostic va fi confirmat.
Leave a Reply