Adolescența este o perioadă de transformare intensă, dar schimbările de dispoziție, conflictele sau nevoia crescută de independență nu trebuie confundate automat cu o tulburare psihică. În același timp, unele probleme de sănătate mintală debutează sau devin mai vizibile în acești ani, iar recunoașterea lor timpurie poate reduce suferința și impactul asupra școlii, relațiilor și dezvoltării tânărului.
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, aproximativ unul din șapte adolescenți cu vârste între 10 și 19 ani trăiește cu o problemă de sănătate mintală. Depresia, anxietatea și tulburările de comportament se numără printre principalele cauze de boală și dizabilitate în această etapă de viață.
Psiholoaga și psihoterapeuta Sofia Tavella, cu experiență în psihologia și psihopatologia copilului și adolescentului, atrage atenția asupra importanței identificării dificultăților înainte ca acestea să afecteze profund funcționarea tânărului. Totuși, un adolescent nu poate fi diagnosticat după câteva simptome observate de familie. Evaluarea trebuie să țină cont de vârstă, durata schimbărilor, intensitatea lor, contextul familial și școlar și impactul asupra vieții cotidiene.
Părinții care observă schimbări persistente pot găsi repere suplimentare în ghidul despre psihoterapia pentru adolescenți și situațiile în care poate fi recomandată.
Tulburările de dispoziție: depresia și tulburarea bipolară
Depresia la adolescenți nu înseamnă doar tristețe. Uneori, simptomele cele mai vizibile sunt iritabilitatea, pierderea interesului pentru activități, izolarea, scăderea energiei, dificultățile de concentrare, modificările somnului sau apetitului și deteriorarea rezultatelor școlare.
Pot apărea și sentimente de inutilitate, vinovăție sau lipsă de speranță. În formele mai severe pot exista gânduri despre moarte, autovătămare sau suicid. O perioadă dificilă nu permite însă stabilirea automată a diagnosticului de depresie. Sunt importante durata, intensitatea simptomelor și efectul lor asupra funcționării.
Mai multe informații despre diferența dintre schimbările obișnuite ale dispoziției și o tulburare clinică sunt disponibile în articolul despre tulburările de dispoziție, simptomele lor și opțiunile de tratament.
Tulburarea bipolară este diferită de schimbările obișnuite de dispoziție ale adolescenței. Ea presupune episoade clinice în care pot apărea depresie și, în alte perioade, manie sau hipomanie. În timpul unui episod maniacal sau hipomaniacal pot exista energie neobișnuit de crescută, nevoie redusă de somn, vorbire accelerată, distractibilitate, iritabilitate sau euforie și comportamente impulsive ori riscante.
Suspiciunea unei tulburări bipolare necesită evaluare de specialitate, în special pentru că unele manifestări se pot suprapune cu ADHD, depresia, consumul de substanțe sau alte probleme.
Tulburările de anxietate la adolescenți
Anxietatea poate apărea sub mai multe forme. Un adolescent poate fi permanent îngrijorat de școală, sănătate, familie sau viitor, poate evita situațiile sociale de teama evaluării celorlalți ori poate avea atacuri de panică.
În anxietatea generalizată, îngrijorarea devine dificil de controlat și se poate asocia cu tensiune, oboseală, iritabilitate, probleme de concentrare și tulburări de somn. În anxietatea socială, adolescentul poate evita să vorbească în fața clasei, să mănânce în prezența altora, să participe la grupuri sau să intre în situații în care crede că va fi judecat.
Un atac de panică este un episod de teamă intensă care poate include palpitații, tremor, transpirație, senzație de lipsă de aer, amețeală și frica de pierdere a controlului sau de moarte. Simptomele sunt reale și pot fi extrem de înspăimântătoare, chiar dacă pericolul anticipat nu se produce.
Expresia „fobie școlară” este folosită uneori pentru adolescenții care refuză sau evită școala, dar nu reprezintă un diagnostic unic. Refuzul școlar poate avea legătură cu anxietatea socială, anxietatea de separare, depresia, bullying-ul, dificultățile de învățare sau alte probleme care trebuie evaluate separat.
Tratamentul depinde de diagnosticul și severitatea problemei. Psihoterapia, în special intervențiile cognitiv-comportamentale, poate avea un rol important. Medicația nu este obligatorie pentru orice adolescent anxios și, atunci când este indicată, este recomandată și monitorizată de medicul psihiatru.
Tulburările de personalitate și adolescența
Adolescența este o perioadă importantă pentru consolidarea identității, a relațiilor și a modului în care tânărul își reglează emoțiile, dar personalitatea nu începe să se formeze abia în acești ani. Dezvoltarea ei pornește mult mai devreme și continuă pe parcursul vieții.
Unele tipare persistente de instabilitate emoțională, dificultăți relaționale, suspiciozitate, impulsivitate sau evitare pot deveni vizibile în adolescență. Acest lucru nu înseamnă că orice adolescent foarte emotiv, retras sau impulsiv are o tulburare de personalitate.
În clasificările tradiționale sunt descrise grupuri de tulburări asociate predominant cu suspiciozitate și detașare, instabilitate emoțională și impulsivitate sau anxietate și evitare. Sistemele moderne de diagnostic au însă abordări diferite, iar în cazul minorilor evaluarea necesită o atenție deosebită asupra dezvoltării.
În special, comportamentul agresiv sau încălcarea regulilor de către un adolescent nu trebuie traduse automat prin eticheta de „personalitate antisocială”. Mai multe informații despre criteriile și limitele diagnosticului sunt disponibile în articolul dedicat tulburărilor de personalitate și modului în care sunt evaluate.
Tulburarea obsesiv-compulsivă: mai mult decât nevoia de ordine
Tulburarea obsesiv-compulsivă, prescurtată TOC, este caracterizată prin obsesii, compulsii sau ambele. Obsesiile sunt gânduri, imagini sau impulsuri intruzive, nedorite și repetitive, iar compulsiile sunt comportamente sau acte mentale pe care persoana simte că trebuie să le repete pentru a reduce anxietatea sau pentru a preveni un eveniment temut.
Un adolescent poate, de exemplu, să se teamă excesiv de contaminare și să se spele în mod repetat pe mâini, dar aceasta este doar una dintre numeroasele forme ale TOC. Pot exista verificări repetate, nevoia ca anumite lucruri să fie făcute într-o ordine precisă, ritualuri mentale sau temeri legate de posibilitatea de a face rău cuiva.
Compulsiile pot reduce temporar anxietatea, dar tocmai această ușurare poate menține ciclul tulburării. Mai multe explicații despre acest mecanism sunt disponibile în articolul despre obsesii, compulsii și ciclul tulburării obsesiv-compulsive.
Pentru copii și adolescenți, ghidurile NICE pentru tulburarea obsesiv-compulsivă includ terapia cognitiv-comportamentală cu expunere și prevenirea răspunsului, adaptată vârstei și, atunci când este adecvat, cu implicarea familiei. Medicația poate fi luată în considerare în anumite situații, dar nu este necesară în toate cazurile și trebuie gestionată de medicul specialist.
Tulburările de comportament alimentar
Anorexia nervoasă, bulimia nervoasă și tulburarea de alimentație compulsivă se numără printre tulburările alimentare care pot apărea în adolescență. Ele nu sunt mofturi, diete duse prea departe sau simple probleme de voință, ci tulburări psihice care pot avea consecințe serioase asupra sănătății fizice și mintale.
În anorexia nervoasă apar restricții alimentare și o preocupare intensă pentru greutate și forma corpului, asociate cu o greutate corporală semnificativ scăzută în raport cu situația persoanei. În bulimia nervoasă există episoade recurente de alimentație compulsivă urmate de comportamente compensatorii, care pot include vărsături autoinduse, post, exerciții fizice excesive sau alte metode. În tulburarea de alimentație compulsivă apar episoade în care persoana mănâncă o cantitate mare de alimente cu senzația pierderii controlului, fără comportamente compensatorii regulate de tipul celor întâlnite în bulimie.
Tulburările alimentare nu au o singură cauză și nu pot fi explicate printr-o relație dificilă cu mama sau tatăl. Factorii genetici, biologici, psihologici, familiali, sociali și culturali pot interacționa în moduri diferite. Depresia, anxietatea și alte probleme pot coexista, fără să fie obligatoriu cauza tulburării.
Tratamentul poate necesita colaborarea dintre medic, psiholog clinician, psihoterapeut, medic psihiatru și profesioniști în nutriție, în funcție de caz. Pentru copii și adolescenți pot fi recomandate și intervenții focalizate pe familie. Ghidurile NICE privind tulburările alimentare diferențiază intervențiile în funcție de diagnostic, vârstă și severitate.
O prezentare mai detaliată a manifestărilor și tratamentului se găsește în ghidul despre tulburările de comportament alimentar.
ADHD nu înseamnă pur și simplu că adolescentul este „prea energic”
ADHD este o tulburare de neurodezvoltare caracterizată printr-un tipar persistent de neatenție și/sau hiperactivitate-impulsivitate care afectează funcționarea. Manifestările încep în perioada dezvoltării și pot continua în adolescență și la maturitate.
ADHD poate rămâne nerecunoscut o perioadă, în special atunci când hiperactivitatea nu este evidentă. Unii copii și adolescenți au predominant dificultăți de atenție și organizare, iar alții prezintă mai ales hiperactivitate și impulsivitate. Există și o prezentare combinată.
Un adolescent cu prezentare predominant neatentă poate părea visător, poate uita frecvent lucruri, poate pierde obiecte sau poate avea probleme în finalizarea sarcinilor. A descrie aceste manifestări prin cuvinte precum „lene” sau „nepăsare” poate întârzia recunoașterea problemei și poate accentua rușinea.
Pe de altă parte, agitația, impulsivitatea și dificultățile de concentrare nu înseamnă automat ADHD. Lipsa somnului, anxietatea, depresia, experiențele traumatice, dificultățile de învățare și consumul unor substanțe pot produce manifestări asemănătoare.
Ghidul NICE pentru ADHD subliniază necesitatea unei evaluări clinice complete și a adaptării intervenției la vârstă, severitate și impact. Mai multe informații despre evoluția simptomelor sunt disponibile în articolul despre ADHD la copii, adolescenți și adulți.
Tulburările de conduită: când încălcarea regulilor devine persistentă
Conflictele cu adulții, testarea limitelor și episoadele de opoziție pot apărea în dezvoltarea normală. O tulburare de conduită presupune însă un tipar repetat și persistent de comportamente care încalcă drepturile altor persoane sau normele sociale importante pentru vârsta copilului sau adolescentului.
Pot apărea agresiune, distrugerea bunurilor, furt, minciună repetată sau încălcări grave ale regulilor. Unele dificultăți comportamentale pot deveni vizibile din copilărie, dar o criză de furie sau iritabilitatea la vârsta de doi ani nu înseamnă că acel copil va dezvolta ulterior o tulburare de conduită.
Nici evoluția spre delincvență, consum de alcool sau droguri nu este inevitabilă. Riscul este influențat de numeroși factori, printre care temperamentul, mediul familial, dificultățile școlare, relațiile sociale, alte tulburări psihice și expunerea la violență sau adversitate.
Intervenția poate include programe pentru părinți, intervenții cu copilul sau adolescentul și abordarea problemelor familiale și școlare. Medicația nu reprezintă tratamentul de rutină pentru simpla existență a comportamentelor antisociale. Ghidul despre tulburările de comportament, cauzele și opțiunile de intervenție explică mai detaliat aceste diferențe.
Consumul de alcool, droguri și alte substanțe
Experimentarea cu alcoolul, tutunul, nicotina sau alte substanțe poate începe în adolescență, dar consumul nu trebuie privit ca o etapă inevitabilă a maturizării. Adolescenții sunt într-o perioadă importantă de dezvoltare, iar consumul problematic poate afecta sănătatea fizică, funcționarea psihologică, școala și relațiile.
Tulburările legate de consumul de substanțe nu au o cauză unică. Vulnerabilitatea genetică poate conta, dar intervin și disponibilitatea substanțelor, grupul de prieteni, stresul, impulsivitatea, sănătatea mintală, experiențele adverse și contextul familial și social.
Pe lângă alcool, canabis și alte droguri, pot exista probleme legate de folosirea necorespunzătoare a unor medicamente, inclusiv anxiolitice, sedative sau stimulante. Cofeina este și ea o substanță psihoactivă, dar consumul ei obișnuit nu trebuie echivalat automat cu o tulburare de dependență.
Un consum intens sau început foarte devreme poate fi asociat cu probleme cognitive, emoționale și comportamentale, dar nu este corect să afirmăm că toate acestea devin permanente după oprirea substanței. Evoluția diferă în funcție de substanță, doză, frecvență, durată, vârsta debutului și particularitățile persoanei.
Părinții care suspectează consumul pot găsi repere despre schimbările de comportament și modul de abordare în materialul despre consumul de droguri la adolescenți și semnele de alarmă.
Autovătămarea nu înseamnă automat intenție suicidară, dar trebuie luată în serios
Autovătămarea presupune producerea intenționată a unei leziuni sau intoxicații asupra propriei persoane, indiferent de motivație. Poate lua forme diferite și poate fi folosită de unii adolescenți ca o încercare de a reduce temporar o tensiune emoțională greu de tolerat, de a exprima suferința sau de a face față unei stări de amorțeală emoțională.
Autovătămarea nu este același lucru cu o tentativă de suicid și nu înseamnă că adolescentul dorește obligatoriu să moară. În același timp, existența unui comportament de autovătămare este asociată cu un risc ulterior mai mare și trebuie tratată cu seriozitate, fără rușinare sau amenințări.
Poate apărea împreună cu depresia, anxietatea, tulburările alimentare, dificultățile de reglare emoțională, experiențele traumatice sau alte probleme, dar nu există un singur diagnostic care să o explice.
Recomandările NICE privind autovătămarea prevăd evaluarea nevoilor psihosociale și a siguranței după un astfel de episod, inclusiv la copii și adolescenți. Intervenția se stabilește individual și nu se reduce automat la prescrierea unui medicament sau la o singură formă de psihoterapie.
Riscul de suicid la adolescenți: ce nu trebuie ignorat
Suicidul reprezintă una dintre cele mai grave probleme asociate sănătății mintale a tinerilor. Factorii de risc sunt multipli și pot include depresia sau alte tulburări psihice, consumul problematic de alcool și droguri, experiențele de abuz, izolarea, pierderile importante, conflictele severe, tentativele anterioare și dificultatea de a accesa ajutor.
Izolarea și lipsa comunicării pot apărea în perioade de suferință, dar nu sunt suficiente pentru a prezice suicidul. O atenție deosebită este necesară atunci când adolescentul vorbește despre dorința de a muri, spune că ceilalți ar fi mai bine fără el, exprimă lipsă extremă de speranță, caută modalități de a-și face rău, are un plan suicidar sau a făcut deja o tentativă.
Întrebarea directă despre gândurile suicidare nu trebuie evitată din teama că i-ar „da idei” adolescentului. Dacă există motive serioase de îngrijorare, situația trebuie discutată direct și este necesară evaluarea profesionistă.
Dacă adolescentul afirmă că intenționează să se sinucidă, are un plan, s-a autovătămat grav, este intoxicat, devine violent, pare să fi pierdut contactul cu realitatea sau există un pericol imediat, nu trebuie lăsat singur. În România, apelați 112 sau mergeți la cea mai apropiată unitate de primiri urgențe.
Ce pot face părinții când observă schimbări îngrijorătoare
Nu orice iritabilitate, notă scăzută, schimbare a grupului de prieteni sau perioadă de retragere indică o tulburare. Este însă important să fie observat tiparul general. Devine mai îngrijorător atunci când schimbările persistă, se agravează sau apar simultan în mai multe domenii ale vieții.
Părintele poate începe printr-o conversație calmă, în care descrie ceea ce a observat fără să formuleze imediat un diagnostic: „Am observat că în ultima perioadă dormi foarte puțin și nu mai vrei să vezi pe nimeni. Mă îngrijorează cum te simți.” Este mai util decât „Ai depresie” sau „De ce te comporți așa?”.
Ascultarea nu înseamnă acceptarea oricărui comportament și nici renunțarea la limite. Înseamnă însă că adolescentul poate vorbi despre ceea ce trăiește fără să fie ironizat, moralizat sau redus la problema sa.
O evaluare poate implica un psiholog clinician, care explorează funcționarea psihologică și poate realiza evaluări în limitele competențelor profesionale, un psihoterapeut, care oferă intervenție psihoterapeutică, și un medic psihiatru, care realizează evaluarea medicală psihiatrică și poate prescrie medicamente. În funcție de problemă pot fi implicați și pediatrul, medicul de familie, profesioniști din nutriție sau alți specialiști.
În adolescență, diagnosticul nu ar trebui să devină o etichetă care definește identitatea tânărului. Scopul evaluării este să înțeleagă de ce apar dificultățile, ce le menține, care sunt riscurile și ce formă de sprijin poate ajuta.
Intervenția timpurie nu înseamnă patologizarea adolescenței. Înseamnă tocmai diferențierea între transformările normale ale acestei perioade și o suferință care începe să restrângă viața tânărului. Dacă schimbările persistă sau nu este clar ce se întâmplă, familia poate solicita o programare pentru o ședință cu un psiholog, pentru evaluare și orientarea către tipul de ajutor potrivit situației.
Leave a Reply